SEDACORON 50mg / ml concentrat soluție perfuzabilă prospect medicament

Sedacoron 150 mg concentrat pentru solutie perfuzabilă

3 ml concentrat pentru soluţie perfuzabilă (1 fiolă) conţin clorhidrat de amiodaronă 150 mg.

Excipient cu efect cunoscut: alcool benzilic 60 mg per fiolă.

Pentru lista tuturor excipienților, vezi pct. 6.1.

Concentrat pentru soluţie perfuzabilă

Soluţia după reconstituire: soluţie clară, incoloră până la galben pal.

Tratamentul tulburărilor de ritm severe, invalidante sau potenţial letale precum şi al aritmiilor refractare la terapia convenţională sau în cazurile în care nu sunt tolerate alte antiaritmice:

- tulburări de ritm ventricular confirmate, simptomatice şi invalidante incluzând tahicardia ventriculară cu instabilitate hemodinamică: extrasistole ventriculare complexe de grad înalt, tahicardie ventriculară recurentă, fibrilaţie ventriculară recurentă;

- tulburări de ritm supraventriculare cu ritm ventricular rapid: fibrilaţia şi flutter-ul atrial, tahicardie supraventriculară paroxistică, tahicardie joncţională etc.

- tahicardie în cadrul sindromului Wolff-Parkinson-White

Doza trebuie ajustată individual, în funcţie de răspunsul clinic. Trebuie să se administreze doza cea mai mică posibilă.

Extrasistolele ventriculare necesită, de obicei, doze mai mari decât cele supraventriculare.

Dacă apar semne sau simptome de toxicitate pulmonară, se recomandă întreruperea tratamentului cu amiodaronă până la determinarea cauzei. Dacă toxicitatea pulmonară este corelată cu amiodarona, este recomandată întreruperea tratamentului. Utilitatea terapiei cu glucocorticoizi este controversată, dar o astfel de terapie poate fi utilă în cazul toxicităţii severe. Dacă apar simptome de neurotoxicitate, este recomandată reducerea dozei; rareori poate fi necesară întreruperea amiodaronei. Dacă survine fotosensibilitate, este recomandată reducerea dozei şi măsuri de protecţie solară. Greaţa şi vărsăturile pot fi evitate prin reducerea dozei sau prin administrarea în mai multe prize. Dacă apare epididimită, se recomandată reducerea dozei sau întreruperea administrării amiodaronei.

Sedacoron, concentrat pentru soluţie perfuzabilă se administrează în perfuzie intravenoasă scurtă (tratament de atac) sau perfuzie intravenoasă de lungă durată (tratament de iniţiere) folosind o pompă de perfuzie sau seringă automată. Pentru diluare se poate folosi soluţia de glucoză 5% izotonă (250 ml pentru fiecare 150 mg amiodaronă).

Trebuie evitată injectarea in bolus.

Amiodarona nu trebuie amestecată cu alte medicamente în soluţia pentru perfuzie sau în aceeaşi seringă, pentru a evita incompatibilităţile.

În cazul perfuziei de lungă durată, pentru evitarea apariţiei flebitei, trebuie folosit un cateter central.

Datorită faptului că dozele trebuie adaptate necesităţilor individuale, următoarele indicaţii trebuie considerate numai orientative, mai ales în cazul copiilor.

Tratament de atac (perfuzie scurtă)

Dacă funcţia cardio-circulatorie este normală: doza recomandata este de 5 mg amiodaronă/kg (0,1 ml

Sedacoron, concentrat pentru soluţie perfuzabilă) administrată într-un interval de timp de aproximativ 20 -120 minute, într-un volum adecvat de solutie de glucoză 5%.

În caz de afectare a funcţiei cardio-circulatorie: se recomandă 2,5 mg miodaronă/kg (0,05 ml

Sedacoron, concentrat pentru soluţie perfuzabilă).

Tratament de întreţinere (perfuzie de lungă durată)

Pentru administrare în perfuzie mai mult de 24 ore, doza zilnică trebuie diluată în aproximativ 500 - 1000 ml glucoză 5%.

Doza zilnică recomandată: 10 - 20 mg amiodaronă/kg; doza totală pentru un pacient de 60 kg fiind de aproximativ 600 - 1200 mg (4 - 8 fiole Sedacoron). Nu trebuie depășită doză zilnică maximă de 1500 mg amiodaronă (10 fiole Sedacoron).

Datorită faptului că amiodarona are acţiune iritantă la nivelul pereţilor venoşi, este recomandat să se treacă la administrarea orală cât de curând posibil.

Siguranţa şi eficacitatea amiodaronei la copii şi adolescenţi nu a fost stabilită.

Datele curente disponibile sunt descrise la pct. 5.1 și pct. 5.2

Datorită prezenţei alcoolului benzilic, amiodarona administrată intravenos este contraindicată la nou-născuţi, sugari şi copii cu vârsta până la 3 ani.

- Hipersensibilitate la amiodaronă, la iod sau la oricare dintre excipienţii enumerați la pct. 6.1.

- Bradicardie sinusală şi bloc sinoatrial. La pacienţii cu tulburări severe de conducere (bloc atriovendricular de grad mare, bloc bifascicular sau trifascicular) sau boala nodului sinusal, amiodarona trebuie utilizată numai în asociere cu un pacemaker.

- Dovezi sau antecedente de disfuncţie tiroidiană. În cazul tuturor pacienţilor, trebuie efectuate teste ale funcţiei tiroidiene, înainte de iniţierea tratamentului.

- Insuficienţa respiratorie severă, colapsul circulator sau hipotensiunea arterială severă; hipotensiunea arterială, insuficienţa cardiacă şi cardiomiopatia sunt, de asemenea, contraindicaţii în urma utilizării Sedacoron concentrat pentru soluţie perfuzabilă ca injecţie in bolus.

- Este contraindicată asocierea amiodaronei cu medicamente care determină torsada vârfurilor (vezi pct. 4.5).

- Datorită prezenţei alcoolului benzilic amiodarona administrată intravenos este contraindicată la nou-născuţi, sugari şi copii cu vârsta până la 3 ani.

- Sarcină - cu excepţia cazurilor excepţionale (vezi pct. 4.6).

- Alăptare (vezi pct. 4.6).

Toate contraindicaţiile prevăzute mai sus nu se aplică în cazul utilizării amiodaronei pentru resuscitare cardiopulmonară a fibrilaţiei ventriculare rezistente la şoc.

Sedacoron concentrat pentru soluţie perfuzabilă trebuie utilizat numai într-o unitate specială sub supraveghere continuă (EKG şi tensiune arterială).

Perfuzarea i.v. este recomandată in bolus datorită efectelor hemodinamice, uneori asociate cu injectare rapidă (vezi pct. 4.8). Colapsul circulator poate fi precipitat prin administrare rapidă sau supradozaj (atropina a fost utilizată cu succes la astfel de pacienţi care au bradicardie).

Perfuzarea repetată sau continuă la nivelul venelor periferice poate determina reacţii la nivelul locului de perfuzare (vezi pct. 4.8). Când este anticipată perfuzarea repetată sau continuă, se recomandă administrarea printr-un cateter venos central.

Când amiodarona se administrează pe cale perfuzabilă cantitatea administrată poate să scadă şi, dacă este necesar, trebuie ajustată rata perfuzării.

Anestezie (vezi pct. 4.5): Înaintea intervenţiei chirurgicale anestezistul trebuie informat cu privire la faptul că pacientul utilizează amiodaronă.

Afecţiuni cardiace

Este necesară prudenţa la pacienţii cu hipotensiune arterială, cardiomiopatie decompensată şi insuficienţă cardiacă severă (vezi deasemenea pct. 4.3).

Amiodarona are un efect proaritmic scăzut. Au fost raportate cazuri de aritmii cu apariţie recentă sau agravarea aritmiilor tratate, uneori letale. Este important, dar greu de verificat lipsa eficacităţii amiodaronei în urma unui efect proaritmic, indiferent dacă este sau nu asociat cu agravarea condiţiei cardiace. În general, efectele proaritmice apar în prezența factorilor de prelungire a intervalului QT, precum interacţiunile şi/sau tulburările electrolitice (vezi pct. 4.5 şi 4.8).

Administrarea unei doze prea mari poate determina bradicardie severă şi tulburări de conducere, precum şi ritm idioventricular, în special la pacienţii vârstnici sau în timpul tratamentului cu digitalice.

În aceste cazuri, tratamentul cu amiodarona trebuie întrerupt. Dacă este necesar, trebuie utilizate beta-adrenostimulente sau glucagon. Datorită timpului lung de înjumătăţire plasmatică a amiodaronei, dacă bradicardia este severă şi simptomatică, trebuie luat în considerare utilizarea unui pacemaker.

Acţiunea farmacologică a amiodaronei induce modificări ale EKG: prelungirea intervalului QT (asociat cu prelungirea repolarizării ) cu posibilitatea de apariţie a undei U şi deformării undei T; aceste schimbări nu reflectă toxicitatea. Există un risc crescut de torsada vârfurilor în cazul unei prelungiri excesive a intervalului QT.

Tulburări endocrine (vezi pct. 4.8)

Datorită riscului de apariţie a disfuncţiei tiroidiene (hipertiroidie sau hipotiroidie) în timpul tratamentului cu clorhidrat de amiodaronă, trebuie examinată funcţia tiroidiană înainte de iniţierea tratamentului. Pe parcursul tratamentului şi în decurs de un an de la întrerupere, aceste verificări trebuie repetate la intervale regulate, iar pacienţii trebuie examinaţi pentru simptomele clinice de hipertiroidism sau hipotiroidism.

Clorhidratul de amiodaronă inhibă transformarea tiroxinei (T3) în triiodotironină (T4) şi poate determina creşterea valorilor T4, precum şi scăderea valorilor T3 la pacienţii fără simptome clinice (eutiroidie). Aceste rezultate nu trebuie să determine întreruperea tratamentului.

Diagnosticul clinic de hipertiroidism este confirmat prin scăderea TSH ultrasensibil, precum şi creşterea valorilor T4. În urma diagnosticării hipertiroidismului, doza trebuie redusă - dacă este posibil - şi/sau iniţiată substituţia cu L-tiroxină. În cazuri izolate, poate fi necesară întreruperea tratamentului cu clorhidrat de amiodaronă.

Diagnosticul clinic de hipertiroidism este confirmat prin scăderea TSH ultrasensibil, precum şi creşterea valorilor T3 şi T4. În urma diagnosticării hipertiroidismului, doza trebuie redusă - dacă este posibil - sau tratamentul cu clorhidrat de amiodaronă trebuie întrerupt; în cazuri grave trebuie iniţiat tratament cu deprimante ale tiroidei, blocante beta-adrenergice şi/sau corticosteroizi.

Datorită conţinutului în iod, clorhidratul de amiodaronă poate da rezultate false la anumite teste ale funcţiei tiroidiene (fixarea iodului radioactiv).

Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale (vezi pct. 4.8).

În urma administrării intravenoase de amiodaronă au fost raportate cazuri foarte rare de pneumonie interstiţială. Când se suspectează acest diagnostic trebuie efectuată o radiografie toracică. Tratamentul cu amiodaronă trebuie reevaluat deoarece pneumonia interstiţială este, în general, reversibilă în urma întreruperii precoce şi trebuie luat în considerare tratamentul cu corticosteroizi (vezi pct. 4.8). Deseori, simptomele clinice dispar în câteva săptămâni, în urma cărora apare ameliorarea radiologică şi a funcţiei pulmonare. Cu toate că tratamentul cu amiodaronă este întrerupt, în cazul anumitor pacienţi simptomele se pot agrava. Au fost raportate cazuri letale de toxicitate pulmonară.

De obicei, imediat după efectuarea unei intervenţii chirurgicale au fost observate cazuri foarte rare de complicaţii respiratorii severe, uneori letale (detresă respiratorie acută a adultului); cauza poate fi o posibilă interacţiune cu o concentraţie crescută de oxigen (vezi pct. 4.5 şi 4.8).

Tulburări hepatobiliare (vezi pct. 4.8)

Poate să apară insuficienţa hepatocelulară severă în decurs de 24 de ore de la administrarea intravenoasă de amiodaronă, iar uneori poate fi fatală. Prin urmare, imediat după iniţierea tratamentului cu amiodaronă este recomandată monitorizarea atentă a transaminazelor hepatice.

Afecţiuni oculare (vezi pct. 4.8)

În timpul tratamentului cu clorhidrat de amiodaronă trebuie efectuate investigaţii oftalmologice regulate, inclusiv examene fundoscopice şi cu ajutorul lămpii cu fantă.

Afecţiuni cutanate şi a ţesutului subcutanat (vezi pct. 4.8)

Reacții buloase severe care pot pune viața în pericol sau chiar reacții cutanate severe letale, sindrom

Stevens-Johnson, necroliză epidermică toxică (vezi pct. 4.8). Dacă în timpul tratamentului cu amiodaronă apar simptome sau semne ale sindromului Stevens-Johnson, necrolizei epidermice toxice (de exemplu erupție cutanată progresivă însoțită deseori cu vezicule sau leziuni ale mucoasei), acesta trebuie întrerupt imediat.

Tulburări endocrine (vezi pct. 4.8)

Datorită riscului de apariţie a disfuncţiei tiroidiene (hipertiroidie sau hipotiroidie) în timpul tratamentului cu clorhidrat de amiodaronă, trebuie examinată funcţia tiroidiană înainte de iniţierea tratamentului. Pe parcursul tratamentului şi în decurs de un an de la întrerupere, aceste verificări trebuie repetate la intervale regulate, iar pacienţii trebuie examinaţi pentru simptomele clinice de hipertiroidism sau hipotiroidism. Clorhidratul de amiodaronă inhibă transformarea tiroxinei (T3) în triiodotironină (T4) şi poate determina creşterea valorilor T4, precum şi scăderea valorilor T3 la pacienţii fără simptome clinice (eutiroidie). Aceste rezultate nu trebuie să determine întreruperea tratamentului.

Diagnosticul clinic de hipertiroidism este confirmat prin scăderea TSH ultrasensibil, precum şi creşterea valorilor T4. În urma diagnosticării hipertiroidismului, doza trebuie redusă - dacă este posibil - şi/sau iniţiată substituţia cu L-tiroxină. În cazuri izolate, poate fi necesară întreruperea tratamentului cu clorhidrat de amiodaronă.

Diagnosticul clinic de hipertiroidism este confirmat prin scăderea TSH ultrasensibil, precum şi creşterea valorilor T3 şi T4. În urma diagnosticării hipertiroidismului, doza trebuie redusă - dacă este posibil - sau întreruperea tratamentului cu clorhidrat de amiodaronă; în cazuri grave trebuie iniţiat tratament cu deprimante ale tiroidei, blocante beta-adrenergici şi/sau corticosteroizi.

Datorită conţinutului în iod, clorhidratul de amiodaronă poate da rezultate false la anumite teste ale funcţiei tiroidiene (fixarea iodului radioactiv).

Tulburări ale sistemului nervos (vezi pct. 4.8):

Amiodarona poate induce neuropatie periferică senzorială, motorie sau mixtă şi/sau miopatie. Ambele condiţii pot fi severe, cu toate că, uneori, recuperarea apare în decurs de câteva săptămâni de la întreruperea tratamentului cu amiodaronă, dar uneori poate fi incompletă. poate fi incompletă.

Interacţiuni cu alte medicamente (vezi pct. 4.5)

Nu este recomandată administrarea concomitentă de amiodaronă cu următoarele medicamente: beta-blocante, blocante ale canalelor de calciu cu efect antiaritmic (verapamil, diltiazem), laxative care pot determina hipokaliemie.

A fost raportată creşterea concentraţiilor plasmatice de flecainidă în urma administrării concomitente cu amiodaronă. Doza de flecainidă trebuie redusă corespunzător, iar pacientul trebuie monitorizat cu atenţie.

Riscul de toxicitate musculară este crescut în urma administrării concomitente de amiodaronă cu statine metabolizate prin intermediul CYP3A4, precum simvastatina, atorvastatina şi lovastatina. Când este administrată cu amiodarona este recomandată utilizarea unei statine care nu este metabolizată prin intermediul CYP3A4.

Atenţionări speciale privind excipienţii

Acest medicament conţine alcool benzilic (20 mg/ml). Acesta poate determina reacţii toxice şi reacţii alergice la sugari şi copiii cu vârsta până la 3 ani.

Medicamente care induc torsada vârfurilor sau prelungesc intervalul QT

Unele dintre cele mai importante medicamente care interacţionează cu amiodarona cunt warfarina, digoxina, fenitoina şi orice alt medicament care prelungeşte intervalul QT.

Amiodarona creşte concentraţiile plasmatice ale anticoagulantelor orale (warfarina) şi fenitoine prin inhibarea CYP2C9. Doza de warfarină trebuie redusă corespunzător. Este recomandată monitorizarea mai frecventă a timpului de protombină în timpul şi după tratamentul cu amiodaronă. Doza de fenitoină trebuie redusă dacă apar semne de supradozaj, iar concentraţiile plasmatice trebuie măsurate.

Tratamentul asociat cu următoarele substanţe active care prelungesc intervalul QT este contraindicat (vezi pct. 4.3) datorită riscului crescut de torsada vârfurilor; de exemplu:

- Antiaritmice de clasă Ia, de exemplu chinidina, procainamida, disopiramida

- Antiaritmice de clasă III, de exemplu sotalol, bretilium

- Eritromicină cu administrare intravenoasă, cotrimoxazol sau pentamidină injectabile

- Unele antipsihotice, de exemplu clorpromazină, tioridazină, flufenazină, haloperidol, amisulpridă şi sertindol

- Litiu şi antidepresive triciclice, de exemplu doxepin, maprotilină şi amitriptilină

- Anumite antihistaminice, de exemplu terfenadină, astemizol, mizolastină

- Antimalarice, de exemplu chinidină, meflochină, clorochină, halofantrină

- Moxifloxacin

Există rapoarte foarte rare de prelungire a intervalului QT, cu sau fără torsada vârfurilor la pacienţii care au asociat amiodarona cu fluorochinolone. Utilizarea concomitentă de amiodaronă şi fluorochinolona trebuie evitată (utilizarea concomitentă cu moxifloxacina este contraindicată, vezi mai jos).

Medicamente care reduc ritmul cardiac, determinând tulburări ale automatismului și de conducere

Tratamentul concomitent cu următoarele substanţe active nu este recomandat:

- Beta-blocante şi anumite vlocante ale canalelor de calciu (diltiazem, verapamil); pot să apară accentuarea proprietăţilor cronotropice negative şi efecte de încetinire a conducerii.

- Laxative stimulente, care pot determina hipokaliemie, crescând astfel riscul de torsadă a vârfurilor; trebuie utilizate alte tipuride laxative.

Este recomandată prudenţa în cazul tratamentului asociat cu următoarele medicamente care, de asemenea, pot determina hipokaliemie şi/sau hipomagneziemie, de exemplu diuretice, corticosteroizi sistemici, tetracosactidă, amfotericină cu administrare intravenoasă

În cazuri de hipokaliemie trebuie iniţiate măsuri corective şi monitorizat intervalul QT. În caz de torsadă a vârfurilor trebuie administrate medicamente antiaritmice; trebuie iniţiate metode de stimulare şi utilizat magneziu intravenos.

Se recomandă prudenţă la pacienţii supuşi anesteziei generale sau care primesc tratament cu doze mari de oxigen. S-au raportat complicaţii severe la pacienţii care utilizează amiodarona şi sunt supuşi anesteziei generale: bradicardie care nu răspunde tratamentului cu atropină, hipotensiune arterială, tulburări de conducere, scăderea debitului cardiac. Au fost observate câteva cazuri de deprimare respiratorie a adultului, cele mai frecvente au apărut imediat după efectuarea unei intervenţii chirurgicale. Există posibilitatea unei interacţiuni cu o concentraţie crescută de oxigen.

Efectul amiodaronei asupra altor medicamente

Amiodarona și/sau metaboliții săi, desetilamiodarona, inhibă CYP1A1, CYP1A2, CYP3A4, CYP2C9,

CYP2D6 și glicoproteina P și poate crește expunerea la substraturile acestora. Datorită timpului de înjumătăţire prelungit a amiodaronei, interacțiunile pot fi observate câteva luni după întreruperea tratamentului.

Substraturi ale glicoproteinei P (gp-P)

Amiodarona este un inhibitor al gp-P. Administrarea asociată cu substraturi ale gp-P este de așteptat să determine o creștere a expunerii la acestea.

Administrarea amiodaronei unui pacient care utilizează digoxină va determina o creștere a concentrației plasmatice de digoxină și, prin urmare, va precipita simptomele și semnele asociate concentrațiilor plasmatice ridicate de digoxină, poate să apară tulburări ale automatismului (bradicardie excesivă), un efect sinergic asupra ritmului cardiac și tulburări de conducere atrioventriculară. Se recomandă monitorizarea clinică, ECG și biologică, iar doza trebuie înjumătățită.

Este necesară prudență la administrarea amiodaronei în asociere cu dabigatran din cauza riscului de hemoragie. Poate fi necesară ajustarea dozei de dabigatran conform informațiilor de prescriere ale acestuia.

Doza de warfarină trebuie redusă corespunzător. Se recomandă monitorizarea mai frecventă a timpului de protrombină, atât în timpul cât și după tratamentul cu amiodaronă.

Doza de fenitoină trebuie redusă dacă apar semne de supradozaj, iar concentraţiile plasmatice trebuie măsurate.

Flecainida

Deoarece flecainida este metabolizată în principal prin intermediul CYP 2D6, prin inhibarea acestei izoenzime, amiodarona poate creşte concentraţiile plasmatice ale flecainidei; se recomandă scăderea dozei de flecainidă cu 50% şi monitorizarea cu atenţie a pacientului pentru reacţii adverse. În aceste cazuri se recomandă monitorizarea atentă a concentraţiilor plasmatice de flecainidă.

Medicamente metabolizate prin intermediul citocromului P450 3A4

Când asemenea medicamente sunt administrate concomitent cu amiodarona, un inhibitor al CYP 3A4, poate determina o creştere a concentraţiilor plasmatice ale acestora, conducând la o posibilă creştere a toxicităţii:

- Ciclosporina: când este utilizată în asociere concentraţiile plasmatice ale ciclosporinei pot creşte până la de 2 ori mai mult. O reducere a dozei de ciclosporină poate fi necesară pentru a menţine concentraţia plasmatică în intervalul terapeutic.

- Statine: riscul de toxicitate musculară este crescut în urma administrării concomitente de amiodaronă şi statine metabolizate prin intermediul CYP 3A4, precum simvastatină, atorvastatină şi lovastatină. Este recomandată utilizarea statinelor care nu sunt metabolizate prin intermediul CYP 3A4 atunci când sunt administrate în asociere cu amiodarona.

- Alte medicamente metabolizate prin intermediul citocromului P450 3A4: exemple de asemenea medicamente sunt lidocaina, tacrolimus, sildenafil, fentanil, midazolam, triazolam, dihidroergotamina, ergotamina și colchina.

Interacţiunea cu substraturi ale altor izoenzime CYP 450

Studiile in vitro arată că amiodarona are, de asemenea, potenţialul de a inhiba CYP 1A2, CYP 2C19 şi

CYP 2D6 prin metabolitul său principal. Atunci când se administrează concomitent, amiodarona creşte concentraţiile plasmatice ale medicamentelor a căror metabolizare este dependentă de CYP 1A2, CYP 2C19 şi CYP 2D6.

Efectul altor medicamente asupra amiodaronei

Inhibitorii CYP3A4 şi CYP2C8 pot inhiba metabolizarea amiodaronei şi pot creşte expunerea la aceasta.

Este recomandat să se evite inhibitorii CYP3A4 (de exemplu sucul de grapefruit şi anumite medicamente) în timpul tratamentului cu amiodaronă.

Amiodarona are efecte farmacologice dăunătoare asupra sarcinii, fătului şi noului născut. Amiodarona şi N-desetilamiodarona traversează bariera feto-placentară şi ating 10% - 25% din concentraţiile plasmatice materne la nou născut. Complicaţiile cele mai frecvente care apar la nou născuţi sunt afectarea creşterii, naştere prematură şi afectarea funcţiei glandei tiroidiene. Hipotiroidismul, bradicardia şi interval QT prelungit au fost observate la aproximativ 10% dintre nou născuţi. În cazuri izolate s-a observat o creştere a glandei tiroidiene sau murmure cardiace. Rata malformaţiilor nu este crescută. Cu toate acestea, posibilitatea de apariţie a unor afecţiuni cardiace trebuie luată în considerare.

Sedacoron nu trebuie utilizat în timpul sarcinii, cu excepţia cazului în care este absolut necesar.

Datorită timpului de înjumătăţire prelungit, femeile aflate la vârstă fertilă trebuie să planifice sarcina cu cel puţin şase luni după întreruperea tratamentului, pentru a evita expunerea embrionului/fătului în timpul sarcinii precoce.

Excretarea în laptele matern este dovedită pentru substanţa activă şi pentru metabolitul activ. Dacă este necesar tratamentul în timpul alăptării sau în cazul în care amiodarona a fost utilizată pe parcursul sarcinii, alăptarea trebuie oprită.

Nu este relevant.

Frecvenţa reacţiilor adverse menţionate mai jos este definită utilizând următoarea convenţie: foarte frecvente (1/10), frecvente (1/100 şi <1/10), mai puţin frecvente (1/1000 şi <1/100), rare (1/10000 şi <1/1000), foarte rare (<1/10000), frecvenţă necunoscută (nu poate fi estimată din datele disponibile).

Frecvență necunoscută: Neutropenie, agranulocitoză

La pacienţii trataţi cu amiodaronă au fost descoperite accidental granuloame în măduva osoasă.

Semnificaţia clinică este necunoscută.

Frecvență necunoscută: Neutropenie, agranulocitoză

La pacienţii trataţi cu amiodaronă au fost descoperite accidental granuloame în măduva osoasă.

Semnificaţia clinică este necunoscută.

Rare: Alcoolul benzilic poate determina reacţii de hipersensibilitate

Foarte rare: Şoc anafilactic

Frecvenţă necunoscută: Edem angioneurotic (edem Quincke)

Tulburări endocrine (vezi pct. 4.4):

Frecvente: hipotiroidism, hipertiroidism (uneori letale)

Foarte rare: sindrom de secreție inadecvată de hormon antidiuretic (SIADH)

Frecvente: coşmaruri, tulburări de somn

Frecvență necunoscută: stare confuzională/delir, halucinații

Frecvente: tremurături extrapiramidale

Mai puţin frecvente: neuropatie periferică senzorială, motorie sau mixtă şi/sau miopatie, de obicei reversibile după întreruperea tratamentului (vezi pct. 4.4), ameţeli

Foarte rare: ataxie cerebeloasă, hipertensiune intracraniană benignă (pseudotumor cerebri), cefalee

Tulburări oculare (vezi pct. 4.4):

Foarte frecvente: microdepozite aflate în partea anterioară corneei, întâlnite la majoritatea pacienţilor şi care, de obicei, sunt prevăzute în partea de jos a pupilei. Pot fi asociate cu halouri colorate în lumină orbitoare sau cu vedere înceţoşată. De obicei, dispar după 6-12 luni de la întreruperea tratamentului cu clorhidrat de amiodaronă.

Foarte rare: neuropatie optică şi/sau nevrită optică, care poate duce la orbire

Frecvente: bradicardie, în general, de intensitate moderată

Foarte rare: bradicardie marcată, bloc sinusal care necesită întreruperea tratamentului, în special la pacienţii cu disfuncţie de nod sinusal şi/sau la pacienţii vârstnici, apariţia sau agravarea aritmiei, uneori, urmată de stop cardiac (vezi pct. 4.4 și 4.5)

Frecvente: scăderea tensiunii arteriale, de obicei moderată şi tranzitorie. Au fost raportate cazuri de hipotensiune arterială sau colaps în urma supradozajului sau după injectare rapidă.

Foarte rare: bufeuri

Foarte rare: pneumonie interstiţială (vezi 4.4), complicaţii respiratorii severe (detersă respiratorie acută a adultului), uneori fatale (vezi pct. 4.4 și 4.5), bronhospasm şi/sau apnee în caz de insuficienţă respiratorie severă şi, în special, la pacienţii astmatici

Foarte rare: greaţă

Frecvență necunoscută: pancreatită, pancreatită acută

Foarte rare: creştere izolată a concentraţiilor serice ale transaminazelor hepatice, care, de obicei este moderată (de 1,5 până la 3 ori mai mari decât limitele normale) la începutul tratamentului. Pot reveni la normal o dată cu reducerea dozei sau imediat tulburări hepatice acute cu concentraţii serice ale transaminazelor hepatice crescute şi/sau icter, inclusiv insuficienţă hepatică, uneori letală (vezi pct. 4.4)

Foarte frecvente: fotosensibilitate (vezi pct. 4.4)

Frecvente: eczeme, pigmentări gri sau albăstrui a pielii expuse la lumină, în special a feţei în cazul tratamentului îndelungat cu doze zilnice mari; aceste pigmentări dispar treptat după întreruperea tratamentului.

Foarte rare: transpiraţie, eritem pe parcursul radioterapiei, erupţii cutanate tranzitorii, de obicei nespecifice, dermatită exfoliativă

Frecvenţă necunoscută: urticarie, eczeme, reacții cutanate severe, uneori letale, inclusiv necroliză epidermică toxică, sindrom Stevens-Johnson, dermatită buloasă și reacții la medicament cu eozinofilie și simptome sistemice (DRESS)

Tulburări musculosheletice şi ale ţesutului conjunctiv:

Frecvente: slăbiciune musculară

Frecvenţă necunoscută: durere de spate

Frecvente: reacţii la nivelul locului de injectare, precum durere, eritem, edem, necroză, extravazare, infiltrare, inflamaţie, induraţie, tromboflebită, flebită, celulită, infecţii, modificări pigmentare.

Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată la

Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale

Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1

București 011478- RO

Tel: + 4 0757 117 259

Fax: +4 0213 163 497 e-mail: adr@anm.ro.

Nu există informaţii cu privire la supradozajul cu amiodaronă administrată i.v.

Date limitate sunt disponibile cu privire la supradozajul acut cu amiodaronă administrată pe cale orală.

Au fost raportate câteva cazuri de bradicardie sinusală, blocaj cardiac, atacuri de tahicardie ventriculară, torsada vârfurilor, insuficienţă circulatorie şi leziuni hepatice.

În caz de supradozaj, tratamentul trebuie să fie simptomatic, în plus faţă de măsurile generale de susţinere. Pacientul trebuie monitorizat, iar în caz de bradicardie trebuie utilizate beta-adrenostimulente sau glucagon.

De asemenea, poate să apară tahicardie ventriculară, care s-a remis spontan. Datorită proprietăţilor farmacocinetice ale amiodaronei, este recomandată monitorizarea adecvată şi îndelungată a pacientului, în special a stării cardiace.

Nici amiodarona şi nici metaboliţii săi nu sunt dializabili.

Grupa farmacoterapeutică: antiaritmice clasa III, Cod ATC: C01B D01

Amiodarona prelungeşte durata potenţialului de acţiune şi perioada refractară a tuturor ţesuturilor cardiace (incluzând nodul sinusal, miocardul atrial, nodul atrioventricular (AV) şi miocardul ventricular) printr-o acţiune directă asupra lor, fără să afecteze în mod semnificativ potenţialul de membrană. Scade automatismul nodului sinusal şi automatismul nodului atrio-ventricular, prelungeşte conducerea AV şi încetineşte automatismul fibrelor cu descărcare spontană din sistemul Purkinje.

Prelungeşte perioada refractară şi încetineşte conducerea în calea de conducere accesorie la pacienţii cu sindrom Wolf-Parkinson-White (W-P-W). Produce, de asemenea, antagonism necompetitiv la nivelul receptorilor alfa- şi beta-adrenergici şi inhibiţie a canalelor de calciu şi afectează metabolismul hormonilor tiroidieni, dar relaţia dintre aceste efecte şi acţiunea sa antiaritmică este necunoscută.

În clasificarea Vaughan Williams a antiaritmicelor, amiodarona este considerată a avea acţiune predominant de clasă III cu unele proprietăţi de clase I, II şi IV.

Alte efecte/acţiuni specifice: are efect inotrop negativ slab, mai evident în cazul administrării intravenoase decât în cazul celei orale, dar, de obicei, nu duce la deprimarea funcţiei contractile a ventriculului stâng. Produce vasodilataţie coronariană şi periferică, şi, în consecinţă, scade rezistenţa vasculară periferică (postsarcina), dar produce hipotensiune arterială numai în cazul dozelor orale mari.

Nu au fost efectuate studii controlate la copii şi adolescenti.

În studiile publicate siguranta amiodaronei a fost evaluată la 1118 pacienţi cu aritmii diferite.

Următoarele doze au fost utilizate în studiile clinice efectuate la copii şi adolescenţi.

- doză de încărcare: 5 mg/kg corp pe durata a 20 minute-2 ore

- doză de întreţinere: 10-15 mg/kg/zi de la câteva ore până la câteva zile

Dacă este nevoie tratamentul oral poate fi iniţiat concomitent în doza de încărcare obişnuită.

- Lentă şi variabilă; se absoarbe aproximativ 20-55% din doza orală.

- volumul de distribuţie este mare şi variabil, ca rezultat al acumulării extensive în ţesutul adipos şi în organele puternic perfuzate (ficat, plămân, splină, cord); aceasta duce la atingerea lentă a concentraţiilor plasmatice la starea de echilibru şi a celor terapeutice precum şi la o eliminare prelungită.

- biodisponibilitate: 22-86%

- legare de proteine: foarte înaltă (96%)

- timp de înjumătăţire: prezintă o fază primară cu durată de 8 min şi o fază secundară: 4-10 zile (medie de 7 zile).

- concentraţia plasmatică terapeutică: 1 până la 2,5 mg/l la starea de echilibru (după 2 luni de terapie).

Totuşi, efectul antiaritmic este greu de apreciat pe baza concentraţiei plasmatice, iar toxicitatea poate apare chiar la concentraţii terapeutice.

- durata de acţiune: variabilă, de la săptămâni până la luni; concentraţiile plasmatice sunt măsurabile până la 9 luni de la întreruperea tratamentului cu amiodaronă.

Se metabolizează hepatic extensiv rezultând un metabolit activ (desetilamiodarona) cu eliminare biliară; este posibil, de asemenea, metabolizarea prin deiodurare (o doză de 300 mg amiodaronă eliberează aproximativ 9 mg iod elementar, care se elimină pe cale urinară).

- predominant biliară. Nu poate fi îndepărtată prin hemodializă.

Aproximatv 25% din doza administrată mamei se excretă în laptele matern.

Nu s-au efectuat studii controlate la copii şi adolescenţi. În datele disponibile publicate la copii şi adolescenţi, nu au existat diferenţe semnificative cu datele obţinute la adulţi.

Studiile la şobolan la doze de ½ din doza maximă de întreţinere pentru om sau mai mare, au demonstrat o creştere a incidenţei adenoamelor foliculare de tiroidă şi/sau a carcinoamelor, corelată cu doza.

Studiile de mutagenitate (testul Ames, testul micronucleilor şi testul lizogenic) cu amiodaronă au fost negative.

Polisorbat 80,

Apă pentru preparate injectabile.

Se va dilua numai cu glucoză 5%. Alte soluţii nu sunt recomandate.

NU se adaugă nici un alt produs în soluţia pentru perfuzie.

3 ani

A se păstra la temperaturi sub 25ºC, în ambalajul original.

Cutie cu 5 fiole din sticlă de culoare albă, clasa hidrolitică I, prevăzute cu punct de rupere; fiola conține 3 mil de concentrat pentru soluție perfuzabilă.

Fără cerințe speciale.

EBEWE Pharma Ges.m.b.H. Nfg.KG

A-4866 Unterach,

Austria

11443/2019/01

Data ultimei reînnoiri a autorizației: Februarie 2019

Februarie 2019

Informaţii detaliate privind acest medicament sunt disponibile pe website-ul Agenţiei Naţionale a

Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro .