VANCOMYCIN-CNP 1000mg pulbere soluție perfuzabilă prospect medicament

Vancomycin-CNP 500 mg pulbere pentru soluție perfuzabilă

Vancomycin-CNP 1000 mg pulbere pentru soluție perfuzabilă

Vancomycin-CNP 500 mg pulbere pentru soluție perfuzabilă

Un flacon cu pulbere conţine 500 mg vancomicină sub formă de clorhidrat de vancomicină 510 mg.

Vancomycin-CNP 1000 mg pulbere pentru soluție perfuzabilă

Un flacon cu pulbere conţine 1000 mg vancomicină sub formă de clorhidrat de vancomicină 1020 mg.

1 mg conține 1050 UI.

Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.

Pulbere pentru soluţie perfuzabilă.

Pulbere fină, de culoare albă, cu nuanţe roz până la maro.

Infecţii severe provocate de bacterii Gram-pozitiv sensibile la vancomicină, care nu pot fi tratate sau nu au răspuns la tratament sau sunt rezistente la alte antibiotice cum sunt penicilinele şi cefalosporinele:

- endocardite

- infecţii osoase (osteită, osteomielită)

- infecţii ale tractului respirator inferior (pneumonie/pneumonie nosocomială (PN) provocată de bacterii)

- infecţii ale ţesuturilor moi

Tratamentul pacienţilor cu bacteriemie apărută în asociere cu, sau care se presupune a fi asociată cu oricare dintre infecţiile enumerate mai sus.

Endocardita provocată de enterococi, Streptococcus viridans sau S. bovis, trebuie tratată cu o asociere de vancomicină şi aminoglicozidă.

Vancomicina poate fi utilizată pentru profilaxia perioperatorie a endocarditei bacteriene, la pacienţii cu risc crescut de apariţie a endocarditei bacteriene, cărora li se efectuează intervenţii chirurgicale majore (de exemplu intervenţii cardiace sau vasculare, etc) şi la care nu se poate administra un antibiotic beta-lactamic.

Vancomycin-CNP poate fi administrată şi pe cale orală, în tratamentul:

- cazurilor severe de colită pseudomembranoasă determinată, de obicei, de Clostridium difficile, în asociere cu tratamentul cu antibiotice.

NOTĂ: administrarea intravenoasă de vancomicină nu este eficientă în tratamentul colitei pseudomembranoase.

Trebuie luate în considerare reglementările oficiale cu privire la utilizarea adecvată a medicamentelor antibacteriene.

Doza trebuie stabilită pentru fiecare pacient, în funcţie de greutatea corporală, vârsta şi funcţia renală.

Pacienţi cu funcţie renală normală, adulţi, adolescenţi şi copii cu vârsta peste 12 ani:

Doza uzuală este de 500 mg, administrată intravenos la interval de 6 ore sau de 1 g la interval de 12 ore. În circumstanţe speciale şi pentru infecţii severe care pot pune viaţa în pericol, trebuie avută în vedere administrarea intravenoasă a unei doze de 15 - 20 mg/kg corp la interval de 8-12 ore, pentru a se obţine concentraţii plasmatice minime optime (vezi Monitorizarea concentraţiilor plasmatice de vancomicină la acest punct şi la pct. 5.1).

Pentru endocardita bacteriană, schema terapeutică general acceptată implică administrarea intravenoasă a dozei de 1000 mg vancomicină la interval de 12 ore, timp de 4 săptămâni, în monoterapie sau în asociere cu alte antibiotice (gentamicină şi rifampicină, gentamicină, streptomicină).

Endocardita enterococică se tratează timp de 6 săptămâni cu vancomicină administrată în asociere cu un aminoglicozid.

Trebuie luate în considerare ghidurile oficiale.

Profilaxia perioperatorie împotriva endocarditei bacteriene:

Pacienţilor adulţi li se administrează intravenos doza de vancomicină 1000 mg înainte de o intervenţie chirurgicală (înainte de inducerea anesteziei) şi, în funcţie de momentul şi tipul intervenţiei chirurgicale, se poate administra i.v. o doză de vancomicină 1000 mg la 12 ore postoperator.

Scăderea fiziologică a ratei filtrării glomerulare odată cu înaintarea în vârstă poate determina o creştere a concentraţiei plasmatice a vancomicinei, dacă doza nu este ajustată (vezi tabelul pentru doze în cazul insuficienţei renale).

Copii (cu vârsta cuprinsă între 1 lună şi 12 ani)

Doza zilnică uzuală administrată intravenos este de 40 mg/kg, în mod obişnuit fracţionată în 4 prize, adică 10 mg/kg la intervale de 6 ore.

Doza poate fi crescută până la 60 mg/kg corp şi zi (vezi pct. 5.1).

Sugari cu vârsta de până la 1 lună

Pentru sugarii mici şi nou-născuţi, dozele pot fi mai mici. Se recomandă o doză iniţială de 15 mg/kg şi doze de întreţinere de 10 mg/kg, la interval de 12 ore, în prima săptămână de viaţă şi apoi la interval de 8 ore până la vârsta de o lună. Poate fi necesară monitorizarea concentraţiilor plasmatice.

Din cauza reducerii funcţiei renale odată cu înaintarea în vârstă, pot fi necesare doze de întreţinere mai mici.

Poate fi necesară modificarea dozelor zilnice uzuale.

Nu există date că doza trebuie redusă la pacienţii cu insuficienţă hepatică.

Dozele trebuie ajustate la pacienţii cu insuficienţă renală iar tabelul următor poate fi util ca ghid. Se recomandă monitorizarea atentă a concentraţiilor plasmatice de vancomicină (vezi mai jos).

Clearance-ul creatininei [ml/min] Dozy de vancomicina [mg/24 ore]> 100 2000-1500 100-70 1500-1000 70-30 1000-500 20 300 10 150

La pacienţii cu insuficienţă renală uşoară până la moderată, doza iniţială nu trebuie să fie mai mică de 15 mg/kg. La pacienţii cu insuficienţă renală severă, este de preferat administrarea unei doze de întreţinere cuprinsă între 250 mg şi 1000 mg la interval de câteva zile, mai degrabă decât administrarea zilnică a unor doze mai mici.

Pacienţii cu anurie (cu funcţie renală practic absentă) trebuie să primească o doză de 15 mg/kg până când sunt atinse concentraţiile plasmatice terapeutice. Dozele de întreţinere sunt de 1,9 mg/kg în 24 de ore. Pentru a facilita această procedură, pacienţii adulţi cu insuficienţă renală severă pot utiliza o doză de întreţinere de 250 - 1000 mg la intervale de câteva zile în locul dozelor zilnice.

Dozajul în cazurile de hemodializă

Următoarea schemă de dozaj este posibilă la pacienţii cu funcţie renală absentă şi care efectuează periodic hemodializă:

Doza de saturare: 1000 mg, doza de întreţinere 1000 mg la fiecare 7 - 10 zile.

Dacă în timpul hemodializei sunt utilizate membrane polisulfonice (dializă cu debit mare), timpul de înjumătăţire al vancomicinei este redus. Este posibil ca la pacienţii care efectuează periodic hemodializă, să fie necesară o doză de întreţinere suplimentară.

Monitorizarea concentraţiilor plasmatice de vancomicină:

Concentraţiile plasmatice de vancomicină trebuie monitorizate în a doua zi de tratament, chiar înaintea administrării dozei următoare şi la o oră după perfuzare. Valorile terapeutice ale concentraţiilor de vancomicină trebuie să fie cuprinse între 30 şi 40 mg/l (echivalent până la 20 şi 26,9 mmol/l) (maxim 50 mg/l) la o oră de la încheierea perfuzării, valorile minime (chiar înaintea administrării următoarei doze) trebuind să fie cuprinse între 5 şi 10 mg/l sau conform recomandărilor locale.

În mod normal, concentraţiile trebuie monitorizate de două sau trei ori pe săptămână.

În tratamentul colitei pseudomembranoase, singura indicaţie pentru administrarea orală a vancomicinei, doza uzuală este de 250 mg la fiecare 6 ore pe o perioadă de 7 până la 10 zile. Doza totală zilnică nu trebuie să depăşească 2 g.

În cazul tratamentului colitei pseudomembranoase la copii şi adolescenţi, doza uzuală zilnică este de 40 mg/kg divizată în două sau trei prize, pe o perioadă de 7 până la 10 zile. Doza totală zilnică nu trebuie să depăşească 2 g.

Vancomicina cu administrare parenterală va fi administrată doar sub formă de perfuzie lentă. Fiecare doză trebuie administrată cu o rată care să nu depășească 10 mg/min sau pe o perioadă de cel puțin 60 de minute (oricare durează mai mult), diluată suficient (cel puţin 100 ml la 500 mg sau 200 ml la 1000 mg).

Pacienţii care necesită reducerea volumului de lichide pot primi o soluţie de 500 mg/50 ml sau de 1000 mg/100 ml. În cazul acestor concentraţii mai mari, riscul de apariţie a reacţiilor adverse la locul de perfuzare poate creşte.

Doza de vancomicină destinată administrării pe cale orală poate fi diluată în 10 ml de apă (flaconul de 500 mg) respectiv 20 ml apă (flaconul de 1000 mg) şi fie dată pacientului pentru a fi băută, fie administrată prin sonda nazogastrică.

Pentru informaţii privind prepararea soluţiei, vezi pct. 6.6.

Pentru instrucţiuni privind reconstituirea și diluarea medicamentului înainte de administrare, vezi pct. 6.6.

Durata tratamentului depinde de severitatea infecţiei ca şi de răspunsul clinic şi bacteriologic.

Hipersensibilitate la vancomicină sau la oricare dintre excipienţii enumeraţi la pct. 6.1.

În cazul prezenţei anuriei sau leziunilor cohleare, vancomicina trebuie utilizată doar dacă este absolut necesar şi nu sunt disponibile alte variante.

În cazurile de reacţii de hipersensibilitate acută grave (de exemplu anafilaxie), tratamentul cu vancomicină trebuie întrerupt imediat şi trebuie iniţiate imediat măsurile de urgenţă corespunzătoare obişnuite (de exemplu antihistamine, corticosteroizi şi - dacă este necesar - respiraţie artificială).

Administrarea rapidă în bolus (adică pe o durată de câteva minute) poate fi asociată cu hipotensiune arterială severă (inclusiv şoc şi, în cazuri rare, stop cardiac), reacţii asemănătoare celor determinate de histamine şi erupţii cutanate tranzitorii maculopapulare sau eritematoase ('sindromul omului roşu” sau 'sindromul gâtului roşu”). Vancomicina trebuie perfuzată lent ca soluţie diluată (2,5 până la 5,0 g/l) cu o viteză de cel mult 10 mg/min şi pe o perioadă de cel puţin 60 de minute pentru a evita reacţiile legate de perfuzarea rapidă. Întreruperea perfuzării determină, de obicei, dispariţia rapidă a acestor reacţii.

Vancomicina trebuie administrată doar pe cale intravenoasă datorită riscului de necroză. Riscul de apariţie a iritaţiilor venoase este minimizat prin administrarea vancomicinei sub formă de soluţie diluată şi prin schimbarea locului de perfuzare.

Administrarea vancomicinei prin perfuzare peritoaneală în timpul dializei peritoneale ambulatorii continue a fost asociată cu un sindrom de peritonită chimică.

Nefrotoxicitate: vancomicina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu insuficienţă renală dat fiind că posibilitatea de apariţie a efectelor toxice este mult mai mare în cazul prezenţei unor concentraţii plasmatice crescute pe o perioadă prelungită de timp. În cazul tratamentului acestor pacienţi şi a celor cărora li se administrează concomitent cu alte substanţe active nefrotoxice (de exemplu aminoglicozide), trebuie efectuate serii de analize ale funcţiei renale şi trebuie adoptate scheme terapeutice adecvate pentru a reduce la minim riscul de nefrotoxicitate (vezi pct. 4.2).

Pacienți care au suferit anterior de surditate:

Ototoxicitate: ototoxicitatea, care poate fi tranzitorie sau permamentă (vezi pct. 4.8), a fost raportată la pacienţii care au suferit anterior de surditate, care au primit doze intravenoase prea mari sau cărora li se administrează concomitent cu alte substanţe active ototoxice cum ar fi aminoglicozide.

Surditatea poate fi precedată de tinitus. Experienţa cu alte antibiotice sugerează că surditatea poate evolua chiar în condiţiile întreruperii tratamentului. Pentru reducerea riscului de ototoxicitate, concentraţiile plasmatice trebuie măsurate periodic şi se recomandă testarea periodică a funcţiei auditive.

Vancomicina este foarte iritantă la nivelul ţesuturilor şi determină necroză la locul de injectare dacă este administrată intramuscular. La pacienţii cărora li se administrează vancomicină pot apărea dureri şi tromboflebite iar acestea pot fi ocazionale severe. Frecvenţa şi severitatea tromboflebitelor pot fi minimizate prin administrarea lentă a medicamentului sub formă de soluţie diluată (vezi pct. 6.6) şi prin modificarea periodică a locului de perfuzare. Frecvenţa de apariţie a reacţiilor adverse legate de perfuzare (hipotensiune arterială, bufeuri, eritem, urticarie şi prurit) creşte în cazul administrării concomitente cu substanţe anestezice. Acest efect poate fi redus prin perfuzarea vancomicinei pe o perioadă de 60 de minute, înaintea anesteziei.

Vancomicina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu reacţii alergice la teicoplanină deoarece au fost raportate reacţii de hipersensibilitate încrucişată între vancomicină şi teicoplanină.

Deprimarea miocardică indusă de anestezice poate fi accentuată de vancomicină. În timpul anesteziei, dozele trebuie diluate corespunzător şi administrate lent în asociere cu monitorizare cardiacă atentă. Modificările de poziţie trebuie amânate până la terminarea perfuzării pentru a permite ajustarea posturală.

La pacienţii cărora li se administrează vancomicină pe termen lung sau în asociere cu alte medicamente care determină neutropenie sau agranulocitoză, numărul de leucocite din sânge trebuie monitorizat la intervale regulate.

Toţi pacienţii cărora li se administrează vancomicină trebuie să efectueze periodic analize ale sângelui, ale urinei şi ale funcţiilor hepatice şi renale.

Utilizarea prelungită a vancomicinei poate duce la suprainfecţii cu microorganisme rezistente, din această cauză aceşti pacienţi trebuie monitorizaţi periodic. Dacă în timpul tratamentului apare o suprainfecţie, trebuie luate măsuri corespunzătoare.

A fost raportată apariţia colitei pseudomembranoase în asociere cu aproape toate medicamentele antibacteriene, inclusiv vancomicină, iar severitatea acesteia poate varia de la uşoară până la nivelul la care poate pune viaţa în pericol. Din această cauză, este important să fie luat în considerare acest diagnostic la pacienţii care prezintă diaree în urma administrării de vancomicină. Sunt contraindicate antiperistalticele.

Monitorizarea periodică a concentraţiilor plasmatice de vancomicină este indicată în cazul tratamentului de lungă durată, mai ales la pacienţii cu insuficienţă renală sau deficienţe de auz ca şi în cazul administrării concomitente a unor medicamente nefrotoxice sau ototoxice.

Administrarea de vancomicină trebuie restricționată pentru cazurile în care există o indicație specifică, pentru minimizarea riscului de apariție a rezistenței.

Atunci când vancomicina este utilizată în tratamentul empiric al infecțiilor în care se suspectează și prezența de bacterii Gram-negative, trebuie luate măsuri suplimentare adecvate împotriva acestor bacterii.

Dozele trebuie ajustate pe baza concentraţiilor plasmatice. Concentraţiile plasmatice trebuie monitorizate şi trebuie efectuate periodic analize ale funcţiei renale.

Recomandare generală este ca monitorizarea concentraţiilor să se facă de 2 - 3 ori pe săptămână.

Vârstnicii sunt în mod special predispuşi la afectarea auzului iar dacă vârsta lor depăşeşte 60 de ani, trebuie efectuate serii de teste ale funcţiei auditive. Utilizarea concomitentă sau secvenţială a unor substanţe nefrotoxice trebuie evitată. Trebuie evitată administrarea concomitentă a vancomicinei cu alte substanțe nefrotoxice în cazul pacienților vârstnici datorită riscului crescut de insuficiență renală la această grupă de vârstă.

Vancomicina trebuie utilizată cu prudenţă deosebită la nou-născuţii prematur şi la copii, datorită imaturităţii renale a acestora şi a posibilelor creşteri ale concentraţiilor plasmatice de vancomicină. Din această cauză, concentraţiile plasmatice de vancomicină trebuie monitorizate cu atenţie. Administrarea concomitentă de vancomicină şi substanţe anestezice la copii a fost asociată cu eritem şi reacţii anafilactoide.

Dacă administrarea vancomicinei este necesară în profilaxia chirurgicală, se recomandă administrarea substanţelor anestezice după încheierea perfuzării vancomicinei.

Alte medicamente cu potenţial nefrotoxic sau ototoxic

Administrarea concomitentă sau secvenţială a vancomicinei în asociere cu alte medicamente potenţial neurotoxice şi/sau nefrotoxice poate creşte ototoxicitatea sau nefrotoxicitatea. În special în cazul administrării concomitente a aminoglicozidelor, este necesară monitorizarea atentă. În aceste cazuri, doza maximă de vancomicină trebuie limitată la 500 mg la interval de 8 ore.

Anestezice

Administrarea concomitentă de vancomicină şi substanţe anestezice a fost asociată cu posibile reacţii adverse (cum sunt hipotensiune arterială, înroşire a pielii, eritem, urticarie şi prurit). Acest efect poate fi redus dacă vancomicina este administrată cu cel puţin 60 de minute înainte de inducerea anesteziei.

Dacă vancomicina este administrată în timpul sau imediat după o intervenţie chirurgicală, efectul relaxantelor musculare (blocada neuromusculară) administrate concomitent (de exemplu succinilcolina) poate fi crescut sau prelungit.

Nu sunt disponibile date adecvate privind utilizarea vancomicinei în timpul sarcinii. Studiile de toxicitate asupra funcţiei de reproducere efectuate la animale nu sugerează nici un efect asupra perioadei de gestaţie sau asupra dezvoltării embrionului şi fetusului (vezi pct. 5.3).

Cu toate acestea, vancomicina traversează placenta şi nu poate fi exclus un risc potenţial de ototoxicitate şi nefrotoxicitate la embrion şi nou-născut.

Prin urmare, vancomicina trebuie administrată în timpul sarcinii numai dacă este absolut necesar şi după o evaluare atentă a raportului risc/beneficiu.

Vancomicina se excretă în laptele uman şi, din această cauză, trebuie utilizată în perioada de alăptare numai dacă tratamentul cu alte antibiotice a eşuat. Se impun precauţii când se administrează vancomicina la femeile care alăptează, din cauza riscului posibil de reacţii adverse la sugari (modificări ale florei intestinale care determină diaree, colonizare cu fungi de tipul levurilor şi posibilă sensibilizare).

Luând în considerare importanţa acestui medicament pentru femeia care alăptează, trebuie avută în vedere decizia întreruperii alăptării.

Vancomicin CNP 500 mg/1000 mg nu are nici o influenţă sau are influenţă neglijabilă asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.

Frecvenţa reacţiilor adverse este prezentată în tabelul următor:

Foarte frecvente (1/10)

Frecvente (≥1/100 şi <1/10)

Mai puţin frecvente ((1/1000 şi 1/100)

Rare ((1/10000 şi 1/1000)

Foarte rare (< 1/10000)

Cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile)

Cele mai frecvente reacţii adverse sunt flebita şi reacţiile pseudo-alergice legate de administrarea intravenoasă rapidă a vancomicinei.

Rare: agranulocitoză, neutropenie, trombocitopenie, eozinofilie

Rare: reacţii anafilactoide, reacţii de hipersensibilitate.

Cu frecvenţă necunoscută: RMESS (reacţii la medicament cu eozinofilie şi simptome sistemice).

Mai puţin frecvente: hipoacuzie tranzitorie sau persistentă

Rare: tinitus, ameţeli.

Foarte rare: stop cardiac

Frecvente: hipotensiune arterială, tromboflebită

Foarte rare: vasculită

Frecvente: dispnee, stridor

Rare: greaţă

Foarte rare: enterocolită pseudomembranoasă

Frecvente: exantem şi inflamaţii ale mucoaselor, prurit, urticarie.

Rare: dermatită buloasă indusă de IgA.

Foarte rare: reacţii cutanate severe cu simptome generale care pot pune viaţa în pericol (de exemplu dermatită exfoliativă, sindrom Stevens-Johnson, sindrom Lyell sau PEGA (pustuloză exantematoasă generalizată acută).

Frecvente: insuficienţă renală, manifestă în principal prin creşterea concentraţiilor plasmatice ale creatininei sau ureei.

Rare: nefrită interstiţială şi/sau insuficienţă renală acută.

Cu frecvenţă necunoscută: necroză tubulară acută

Frecvente: flebită, înroşire la nivelul părţii superioare a corpului ('sindromul de gât roşu” sau 'sindromul omului roşu”), durere şi spasme ale musculaturii toracice sau lombare.

Rare: febră de cauză iatrogenă şi frisoane.

Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului naţional de raportare, ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a

Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.

S-a raportat toxicitate din cauza supradozajului.

Administrarea intravenoasă a unei doze de 500 mg la un copil cu vârsta de 2 ani a determinat intoxicaţie letală. Administrarea unei doze totale de 56 g pe o perioadă de 10 zile la un adult a determinat insuficienţă renală. În anumite condiţii cu risc crescut (de exemplu în caz de insuficienţă renală severă), pot apărea concentraţii plasmatice mari, ototoxicitate şi nefrotoxicitate.

Măsuri care trebuie luate în caz de supradozaj:

- Nu se cunoaşte un antidot specific.

- Este necesar tratamentul simptomatic concomitent cu susţinere a funcţiilor vitale.

- Vancomicina este eliminată în cantitate mică din sânge prin hemodializă sau dializă peritoneală.

Hemofiltrarea sau hemoperfuzarea cu răşini polisulfonice a fost utilizată pentru reducerea concentraţiilor plasmatice de vancomicină.

Grupa farmacoterapeutică: medicamente antibacteriene pentru uz sistemic, antibacteriene glicopeptidice, codul ATC: J01XA01.

Mod de acţiune

Vancomicina este un antibiotic glicopeptidic triciclic care inhibă sinteza peretelui celular al bacteriilor sensibile, prin legare cu afinitate crescută de porţiunea terminală D-alanil-D-alanină a unităţilor precursoare ale peretelui celular.

Medicamentul este bactericid pentru microorganismele aflate în faza de diviziune.

Relaţie farmacocinetică/farmacodinamică

Vancomicina prezintă activitate independentă de concentraţia plasmatică, parametrul predictiv principal privind eficacitatea fiind aria de sub curba concentraţiei plasmatice în funcţie de timp (ASC) raportată la concentraţia minimă inhibitorie (CMI) a microorganismului ţintă. Pe baza datelor obţinute in vitro, a celor obţinute din studiile efectuate la animale şi a datelor limitate la om, raportul ASC/CMI de 400 a fost stabilit ca ţintă din punct de vedere farmacocinetică/farmacodinamică pentru a se obţine eficacitatea clinică în cazul administrării vancomicinei.

Pentru atingerea acestei valori ţintă atunci când CMI > 0,5 mg/l, este necesară administrarea de doze la limita superioară a valorilor normale şi obţinerea de concentraţii plasmatice minime crescute (15-20 mg/l) (vezi pct.4.2).

Rezistenţa dobândită la glicopeptide are la bază formarea unor diverse complexe genice van şi modificarea ţintei D-alanil-D-alanină la D-alanil-D-lactat sau D-alanil-D-serină, pentru care vancomicina are afinitate scăzută, deoarece lipseşte un situs critic pentru legarea hidrogenului. Această formă de rezistenţă se observă în special la Enterococcus faecium.

Sensibilitatea redusă sau rezistenţa la vancomicină a speciilor de Staphylococcus nu este pe deplin elucidată.

Sunt necesare câteva elemente genetice şi mutaţii multiple.

A fost raportată rezistenţa încrucişată cu teicoplanina.

Vancomicina este activă împotriva bacteriilor Gram-pozitiv. Bacteriile Gram-negativ sunt rezistente.

Valorile critice ale CMI care separă microorganismele sensibile de cele rezistente sunt următoarele:

Recomandările EUCAST (Comitetul european pentru testarea sensibilităţii antimicrobiene) Sensibile Rezistente

Staphylococcus spp.  2 mg/l > 2 mg/l

Enterococcus spp.1  4 mg/l > 4 mg/l

Streptococcus spp  2 mg/l > 2 mg/l

Streptococcus pneumoniae  2 mg/l > 2 mg/l

Anaerobi Gram-pozitiv  2 mg/l > 2 mg/l

Valori critice necorelate cu  2 mg/l > 4 mg/l specia 1 Valorile critice sensibile/intermediare pentru vancomicină au fost crescute la 4 mg/l pentru a evita distribuţia CMI de tip sălbatic pentru unele specii. 2 Valorile critice care nu depind de specie au fost determinate, în principal, pe baza datelor farmacocinetice/farmacodinamice şi sunt independente de distribuţia valorilor CMI pentru specii specifice.

Ele trebuie utilizate numai pentru speciile pentru care nu s-a stabilit o valoare critică cu specificitate de specie şi nu pentru acele specii pentru care nu se recomandă testarea sensibilităţii.

Prevalenţa rezistenţei dobândite poate varia în funcţie de aria geografică şi în timp pentru speciile selectate, fiind necesare informaţii despre rezistenţa locală, în special pentru tratamentul infecţiilor severe. Dacă este necesar, trebuie cerut sfatul unui expert, când prevalenţa locală a rezistenţei este de asemenea natură încât utilitatea medicamentului, cel puţin în anumite tipuri de infecţii, este pusă sub semnul întrebării.

Gram pozitiv

Enterococcus faecalis

Staphylococcus aureus

Stafilococ coagulazo-negativ

Streptococcus spp.

Streptococcus pneumoniae

Clostridium spp.

Specii pentru care rezistenţa dobândită poate constitui o problemă

Enterococcus faecium

Specii cu rezistenţă naturală

Bacterii Gram-negativ

Chlamydia spp.

Mycobacteria

Mycoplasma spp.

Rickettsia spp.

Concentraţiile plasmatice medii după administrarea perfuziei intravenoasă cu doza de vancomicină 1 g în decurs de 60 minute au fost de aproximativ 63 mg/l la sfârşitul perfuziei, de aproximativ 23 mg/l după 2 ore şi de aproximativ 8 mg/l după 11 ore.

Dacă vancomicina este administrată intraperitoneal în timpul dializei peritoneale, aproximativ 60% ajunge în circulaţia sistemică în decursul primelor 6 ore.

După administrarea intraperitoneală a dozei de 30 mg/kg se ating concentraţii plasmatice de aproximativ 10 mg/l.

După administrarea intravenoasă, vancomicina se distribuie în aproape toate ţesuturile. În pleură, pericard, lichid de ascită şi lichid sinovial, precum şi la nivelul miocardului şi valvelor cardiace, se ating concentraţii similare celor plasmatice. Volumul aparent de distribuţie la starea de echilibru pare a fi de 0,43 (până la 0,9) l/kg.

În cazul în care meningele nu este inflamat, numai cantităţi mici de vancomicină trec în lichidul cefalorahidian.

Vancomicina se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de până la 55%.

Medicamentul este metabolizat numai în mică măsură.

După administrarea parenterală se excretă renal prin filtrare glomerulară, aproape complet, sub formă de substanţă microbiologic activă (aproximativ 70-80% în decurs de 24 ore).

Excreţia biliară este de mică relevanţă (mai puţin de 5% din doză).

Timpul de înjumătăţire plasmatică prin eliminare la pacienţii adulţi cu funcţie renală normală este de aproximativ 4 - 6 ore, iar la copii de 2,2 - 3 ore.

Insuficienţa renală poate prelungi eliminarea (până la 7,5 zile).

Eliminarea vancomicinei din plasmă se corelează aproximativ cu rata filtrării glomerulare.

Clearance-ul total sistemic al vancomicinei şi clearance-ul renal al vancomicinei pot fi reduse la pacienţii vârstnici.

Datele non-clinice nu au evidenţiat niciun risc special pentru om pe baza studiilor convenţionale farmacologice privind evaluarea siguranţei şi toxicitatea după doze repetate. Sunt disponibile date limitate privind efectele mutagene, nu există indicaţii privind niciun risc. Nu sunt disponibile studii de lungă durată la animale cu privire la potenţialul carcinogen.

În cadrul studiilor de teratogenitate, în care la şoareci şi iepuri s-au administrat doze aproximativ echivalente cu dozele terapeutice recomandate la om, ajustate in funcţie de suprafaţa corporală (mg/m2), nu au fost observate efecte teratogene directe sau indirecte. Nu sunt disponibile studii la animale privind utilizarea în perioada perinatală /postnatală şi efectele asupra fertilităţii.

Nu este cazul.

Vancomicina CNP are un pH scăzut. Acest lucru poate provoca instabilitate fizică sau chimică atunci când este amestecat cu alte substanţe. Ca urmare, fiecare soluţie cu administrare parenterală trebuie inspectată vizual înainte de utilizare pentru detectarea formării precipitatelor şi modificărilor de culoare.

Acest medicament nu trebuie amestecat cu alte medicamente, cu excepţia celor menţionate la pct. 6.6.

Tratament asociat

În cazul tratamentului asociat cu vancomicină şi alte antibiotice/chimioterapeutice, medicamentele trebuie administrate separat.

Amestecurile de soluţii de vancomicină şi antibiotice beta-lactamice s-au dovedit a fi incompatibile din punct de vedere fizic. Probabilitatea apariţiei de precipitate creşte pe măsura creşterii concentraţiilor de vancomicină.

Între administrările de antibiotice se recomandă spălarea adecvată a liniilor de perfuzare intravenoasă. De asemenea, se recomandă diluarea soluţiilor de vancomicină până la concentraţii 5 mg/ml sau mai mici.

Vancomicina CNP nu este autorizat pentru administrare sub formă de injecţie intravitroasă. S-a observat formarea de precipitate ca urmare a administrării intravitroase de vancomicină şi ceftazidim utilizând seringi şi ace separate, pentru tratamentul endoftalmitei.

Precipitatele formate în corpul vitros s-au dizolvat complet, dar lent, în decurs de 2 luni, pe parcursul cărora s-a ameliorat şi acuitatea vizuală.

2 ani

Pulbere pentru soluţie perfuzabilă:

A se păstra la temperaturi sub 25ºC, în ambalajul original, pentru a fi ferit de lumină.

Vancomycin-CNP 500 mg pulbere pentru soluție perfuzabilă

Cutie cu un flacon din sticlă incoloră, de tip I, cu capacitatea de 15 ml, închis cu dop gri din cauciuc bromobutilic, sigilat cu capsă metalică prevăzută cu disc din plastic, tip ,,flip-off ”.

Cutie 5 flacoane din sticlă incoloră, de tip I, cu capacitatea de 15 ml, închise cu dop gri din cauciuc bromobutilic, sigilat cu capsă metalică prevăzută cu disc din plastic, tip ,,flip-off ”.

Vancomycin-CNP 1000 mg pulbere pentru soluție perfuzabilă

Cutie cu un flacon din sticlă incoloră, de tip I, cu capacitatea de 20 ml, închis cu dop din cauciuc bromobutilic, sigilat cu capsă metalică prevăzută cu disc din plastic, tip ,,flip-off ”.

Cutie cu un flacon din sticlă incoloră, de tip I, cu capacitatea de 25 ml, închis cu dop din cauciuc bromobutilic, sigilat cu capsă metalică prevăzută cu disc din plastic, tip ,,flip-off ”.

Cutie 5 flacoane din sticlă incoloră, de tip I, cu capacitatea de 20 ml, închise cu dop din cauciuc bromobutilic, sigilat cu capsă metalică prevăzută cu disc din plastic, tip ,,flip-off ”.

Cutie 5 flacoane din sticlă incoloră, de tip I, cu capacitatea de 25 ml, închise cu dop din cauciuc bromobutilic, sigilat cu capsă metalică prevăzută cu disc din plastic, tip ,,flip-off ”.

Pulberea trebuie reconstituită şi concentratul rezultat trebuie diluat ulterior, înaintea utilizării.

Prepararea concentratului pentru perfuzie

Se dizolvă conţinutul flaconului care conţine vancomicină 500 mg în 10 ml apă pentru preparate injectabile.

Se dizolvă conţinutul flaconului care conţine vancomicină 1000 mg în 20 ml apă pentru preparate injectabile.

Un ml soluţie reconstituită conţine vancomicină 50 mg. pH=2,5 - 4,5.

Pentru a preveni precipitarea din cauza pH-ului scăzut al soluţiei de clorhidrat de vancomicină, toate tuburile şi cateterele pentru administrare intravenoasă trebuie spălate cu un jet de soluţie salină.

Aspectul concentratului pentru soluţie perfuzabilă

Soluţie limpede, incoloră, fără particule.

Pentru condiţiile de păstrare ale medicamentului după reconstituire, vezi pct. 6.3.

Prepararea soluţiei perfuzabile

Vancomicina CNP poate fi diluat cu apă pentru preparate injectabile, soluţie de clorură de sodiu 9 mg/ml sau soluţie de glucoză 50 mg/ml.

Flacon conţinând vancomicină 500 mg.

Pentru a obţine o soluţie perfuzabilă cu concentraţia de 5 mg/ml se diluează 10 ml concentrat pentru soluţie perfuzabilă cu 90 ml soluţie de clorură de sodiu 9 mg/ml sau cu 90 ml soluţie de glucoză 50 mg/ml şi se administrează sub formă de perfuzie intravenoasă.

Flacon conţinând vancomicină 1000 mg:

Pentru a obţine o soluţie perfuzabilă cu concentraţia de 5 mg/ml se diluează 20 ml concentrat pentru soluţie perfuzabilă cu 180 ml soluţie de clorură de sodiu 9 mg/ml sau cu 180 ml soluţie de glucoză 50 mg/ml şi se administrează sub formă de perfuzie intravenoasă.

Aspectul soluţiei perfuzabile

Înaintea administrării, soluţia trebuie inspectată vizual în vederea identificării prezenţei de particule şi a modificărilor de culoare.

Soluţia trebuie utilizată numai dacă este limpede şi fără particule.

Concentraţia soluţie perfuzabile de vancomicină nu trebuie să depăşească 5 mg/ml.

Doza dorită trebuie administrată lent prin perfuzie intravenoasă, cu un ritm care nu depăşeşte 10 mg/minut, timp de cel puţin 60 minute sau mai mult.

Pentru condiţiile de păstrare ale medicamentului după diluare, vezi pct. 6.3.

Exemplu: pentru obţinerea unei doze de 20 mg/kg pentru un copil (10 kg) este necesară o cantitate de vancomicină 200 mg, echivalentă cu 40 ml soluţie perfuzabilă.

Rata perfuziei nu trebuie să depăşească în nici o circumstanţă 10 mg/min.

Instrucţiunile de manipulare sunt incluse în ambalaj.

Prepararea soluției orale:

Conținutul unui flacon de 500 mg se dizolvă în circa 10 ml apă. Conținutul unui flacon de 1000 mg se dizolvă în circa 20 ml apă. Agitați flaconul până la dizolvarea completă a pulberii și obținerea unei soluții clare. Doza necesară (250 mg la fiecare 6 ore pentru adulți respectiv 40 mg/kg în 3-4 prize zilnic la copii) poate fi dată pacientului să bea sau administrată printr-o sondă gastrică. Se pot adăuga corective pentru îmbunătățirea gustului.

Flacoanele sunt numai de unică folosinţă. Medicamentul neutilizat trebuie aruncat.

Orice produs neutilizat sau material rezidual trebuie eliminat în conformitate cu reglementările locale.

MIP PHARMA GmbH

Kirkeler Str. 41, 66440 Blieskastel, Germania

7507/2015/01-02 7508/2015/01-02-03-04

Data primei autorizări: Martie 2015

Mai, 2020

Informaţii detaliate privind acest medicament sunt disponibile pe website-ul Agenţiei Naţionale a

Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro .