TELMISARTAN AUROBINDO 80mg comprimate prospect medicament

Telmisartan Aurobindo 40 mg comprimate

Telmisartan Aurobindo 80 mg comprimate

Fiecare comprimat conţine telmisartan 40 mg.

Fiecare comprimat conţine telmisartan 80 mg.

Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.

Comprimat

Telmisartan Aurobindo 40 mg comprimate [Dimensiuni: aproximativ 13 mm x 5,9 mm]

Comprimat de culoare albă până la aproape albă, biconvex, oblong, marcat cu 'N” și '40” pe fiecare parte a liniei mediane pe o parte și netede pe cealaltă față.

Comprimatul poate fi împărțit în doze egale.

Telmisartan Aurobindo 80 mg comprimate [Dimensiuni: aproximativ 16,2 mm x 7,8 mm]

Comprimat de culoare albă până la aproape albă, biconvex, oblong, marcat cu 'N” și '80” pe fiecare parte a liniei mediane pe o parte și netede pe cealaltă față.

Comprimatul poate fi împărțit în doze egale.

Tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale la adulţi.

Prevenţie cardiovasculară

Reducerea morbidităţii cardiovasculare la pacienţii adulţi cu:

* boală cardiovasculară aterotrombotică manifestă (antecedente de boală cardiacă coronariană, accident vascular cerebral sau boală arterială periferică) sau

* diabet zaharat de tip 2 cu leziuni demonstrate ale organelor ţintă

Tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale:

Doza eficace uzuală este de 40 mg o dată pe zi. Unii pacienţi pot beneficia de efect terapeutic la o doză zilnică de 20 mg. În cazurile în care nu este atinsă valoarea propusă a tensiunii arteriale, doza de telmisartan poate fi crescută până la cel mult 80 mg o dată pe zi. Alternativ, telmisartanul poate fi utilizat în asociere cu diuretice de tip tiazidic, cum este hidroclorotiazida, care s-a dovedit a avea un efect aditiv celui al telmisartanului în ceea ce priveşte efectul hipotensor. Când se intenţionează creşterea dozei, trebuie avut în vedere faptul că efectul antihipertensiv maxim este obţinut în general după 4 până la 8 săptămâni de la iniţierea tratamentului (vezi pct. 5.1).

Prevenţie cardiovasculară

Doza recomandată este de 80 mg o dată pe zi. Nu se cunoaşte dacă doze de telmisartan mai mici de 80 mg sunt eficiente în reducerea morbidităţii cardiovasculare. La iniţierea tratamentului cu telmisartan pentru reducerea morbidităţii cardiovasculare, se recomandă o atentă monitorizare a tensiunii arteriale şi, dacă este necesar, poate fi necesară ajustarea dozelor medicamentelor utilizate pentru scăderea tensiunii arteriale.

Experienţa referitoare la administrarea medicamentului la pacienţi cu insuficienţă renală severă sau cărora li se efectuează hemodializă este limitată. La aceşti pacienţi se recomandă utilizarea unei doze iniţiale mai mici, de 20 mg (vezi pct. 4.4). Nu este necesară ajustarea dozei la pacienţii cu insuficienţă renală uşoară până la moderată.

Telmisartan Aurobindo este contraindicat la pacienţi cu insuficienţă hepatică severă (vezi pct.4.3).

La pacienţii cu insuficienţă hepatică uşoară până la moderată doza utilizată nu trebuie să depăşească 40 mg o dată pe zi (vezi pct. 4.4).

Nu este necesară ajustarea dozei la vârstnici.

Siguranța și eficacitatea administrării telmisartanului la copii şi adolescenţi cu vârsta sub 18 ani nu au fost stabilite.

Datele curente disponibile sunt descrise la pct. 5.1 și 5.2, dar nu se pot face recomandări în ceea ce privește modul de administrare.

Comprimatele de telmisartan se administrează pe cale orală, o singură dată pe zi, cu o cantitate de lichid, cu sau fără alimente.

Hipersensibilitate la substanţa activă sau la oricare dintre excipienţii enumeraţi la pct. 6.1

* Trimestrele II şi III de sarcină (vezi pct. 4.4 şi 4.6)

* Tulburări biliare obstructive

* Insuficienţă hepatică severă

Administrarea concomitentă a Telmisartan Aurobindo cu medicamente care conțin aliskiren este contraindicată la pacienții cu diabet zaharat sau insuficiență renală (RFG<60 ml/min și 1,73 m2) (vezi pct. 4.2, și 5.1).

Tratamentul cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II nu trebuie iniţiat în timpul sarcinii. Cu excepţia cazurilor în care continuarea terapiei cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II este considerată esenţială, pacientele care intenţionează să rămână gravide trebuie trecute la tratamente antihipertensive alternative, care au un profil de siguranţă bine stabilit în cazul administrării lor în timpul sarcinii. În momentul în care sarcina este diagnosticată, tratamentul cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II trebuie oprit imediat şi, dacă este necesar, trebuie început tratamentul alternativ (vezi pct. 4.3 şi 4.6).

Telmisartanul nu trebuie administrat la pacienţi cu colestază, tulburări biliare obstructive sau insuficienţă hepatică severă (vezi pct.4.3) deoarece telmisartanul este eliminat în principal pe cale biliară. La aceşti pacienţi, este de aşteptat un clearance hepatic redus al telmisartanului. Telmisartanul trebuie utilizat cu precauţie la pacienţi cu insuficienţă hepatică uşoară până la moderată.

Există un risc crescut de hipotensiune arterială severă şi de insuficienţă renală atunci când pacienţii cu stenoză bilaterală a arterelor renale sau cu stenoza arterei renale care irigă rinichiul unic funcţional, sunt trataţi cu medicamente care influenţează sistemul renină-angiotensină-aldosteron.

Se recomandă monitorizarea periodică a valorilor concentraţiilor serice ale potasiului şi ale creatininei la pacienţii cu insuficienţă renală trataţi cu telmisartan. Nu există experienţă în ceea ce priveşte administrarea telmisartanului la pacienţii cu transplant renal recent.

Hipovolemie intravasculară:

La pacienţii cu hipovolemie şi/sau hiponatremie în urma terapiei diuretice intensive, dietei hiposodate, diareei sau vărsăturilor, poate să apară hipotensiune arterială simptomatică, mai ales după administrarea primei doze de telmisartan. Astfel de afecţiuni trebuie corectate înainte de a se administra telmisartan. Hipovolemia şi/sau hiponatremia trebuie corectate înainte de a se administra telmisartan.

Există dovezi că administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului creşte riscul de apariţie a hipotensiunii arteriale, hiperkaliemiei şi de diminuare a funcţiei renale (inclusiv insuficienţă renală acută). Prin urmare, nu este recomandată blocarea dublă a SRAA prin administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului (vezi pct. 4.5 și pct. 5.1). Dacă terapia de blocare dublă este considerată absolut necesară, aceasta trebuie administrată numai sub supravegherea unui medic specialist şi cu monitorizarea atentă şi frecventă a funcţiei renale, valorilor electroliţilor şi tensiunii arteriale.

Inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie utilizaţi concomitent la pacienţii cu nefropatie diabetică.

Alte afecţiuni asociate cu stimularea sistemului renină-angiotensină-aldosteron:

La pacienţii al căror tonus vascular şi funcţie renală depind predominant de activitatea sistemului renină-angiotensină-aldosteron (de exemplu pacienţi cu insuficienţă cardiacă congestivă severă sau cu o patologie renală preexistentă, inclusiv stenoza arterei renale), tratamentul cu medicamente care influenţează acest sistem, de exemplu telmisartan, a fost asociat cu hipotensiune arterială acută, hiperazotemie, oligurie sau, rareori cu insuficienţă renală acută (vezi pct. 4.8).

Pacienţii cu hiperaldosteronism primar, nu vor răspunde, în general, la tratamentul cu medicamente antihipertensive care acţionează prin inhibarea sistemului renină-angiotensină. Ca urmare, utilizarea telmisartanului nu este recomandată.

Stenoză de valvă aortică şi stenoză de valvă mitrală, cardiomiopatie hipertrofică obstructivă

Similar utilizării altor vasodilatatoare, este necesară precauţie deosebită în cazul utilizării medicamentului la pacienţii cu stenoză aortică, stenoză mitrală sau cardiomiopatie hipertrofică obstructivă.

Pacienţi cu diabet zaharat trataţi cu insulină sau cu antidiabetice

La aceşti pacienţi poate apare hipoglicemie în timpul tratamentului cu telmisartan. De aceea, trebuie avută în vedere o monitorizare corespunzătoare a glicemiei, putând fi necesară o modificare a dozei de insulină sau de antidiabetice, dacă este cazul.

Administrarea de medicamente care influenţează sistemul renină-angiotensină-aldosteron poate determina hiperkaliemie.

La vârstnici, la pacienţii cu insuficienţă renală, la pacienţii cu diabet zaharat, la pacienţii cărora li se administrează concomitent alte medicamente care pot creşte kaliemia, şi/sau la pacienţii cu tulburări apărute în cursul tratamentului, hiperkaliemia poate pune viaţa în pericol.

Înainte de a lua în considerare administrarea concomitentă de medicamente care influenţează sistemul renină-angiotensină-aldosteron, trebuie evaluat raportul beneficiu/risc.

Principalii factori de risc care trebuie luaţi în considerare în cazul hiperkaliemiei sunt:

* Diabet zaharat, insuficienţă renală, vârstă (> 70 ani)

* Terapie asociată cu unul sau mai multe medicamente care influenţează sistemul renină-angiotensină-aldosteron şi/sau suplimente de potasiu. Medicamentele sau clasele terapeutice de medicamente care pot determina hiperkaliemie sunt substituenţi de sare care conţin potasiu, diuretice care economisesc potasiul, inhibitori ai ECA, antagonişti ai receptorilor angiotensinei II, medicamente antiinflamatoare nesteroidiene (AINS inclusiv inhibitori selectivi COX-2), heparină, imunosupresoare (ciclosporină sau tacrolimus), şi trimetoprim

* Evenimente intercurente, în mod special deshidratare, decompensare cardiacă acută, acidoză metabolică, înrăutăţirea funcţiei renale, înrăutăţirea bruscă a afecţiunii renale (de exemplu în caz de boli infecţioase), liză celulară, (de exemplu ischemie acută periferică, rabdomioliză, traumatism extins).

La pacienţii cu factori de risc, se recomandă monitorizarea atentă a valorii concentraţiei serice a potasiului (vezi pct.4.5).

După cum s-a observat şi în cazul utilizării inhibitorilor enzimei de conversie, telmisartanul şi alţi antagonişti ai receptorilor angiotensinei II, sunt aparent mai puţin eficace ca antihipertensive la pacienţii de origine africană comparativ cu cei de altăorigine, posibil din cauza reninemiei scăzute la pacienţii hipertensivi de origine africană.

Similar altor medicamente antihipertensive, scăderea excesivă a tensiunii arteriale la pacienţii cu cardiopatie ischemică sau boală cardiovasculară ischemică poate determina apariţia unui infarct miocardic sau a accidentului vascular cerebral.

Acest medicament conține mai puțin de 1 mmol de sodiu (23 mg) per comprimat, adică practic 'fără sodiu”.

La administrarea concomitentă a telmisartanului cu digoxină s-a observat o creștere a valorii mediane a concentrației plasmatice maxime a digoxinei (49%) și a concentrației înaintea dozei următoare (20%). La inițierea tratamentului, ajustarea și întreruperea acestuia trebuie monitorizată concentrațiile plasmatice ale digoxinei pentru a menține concentrațiile plasmatice în limita terapeutică.

Similar altor medicamente care acţionează asupra sistemului renină-angiotensină-aldosteron, telmisartanul poate provoca hiperkaliemie (vezi pct. 4.4). Riscul poate creşte în cazul administrării concomitente cu alte medicamente care pot produce la rândul lor hiperkaliemie (substituenţi de sare care conţin potasiu, diuretice care economisesc potasiul, inhibitori ai ECA, antagonişti ai receptorilor angiotensinei II, medicamente antiinflamatoare nesteroidiene (AINS, inclusiv inhibitori selectivi ai

COX-2), heparină, imunosupresoare (ciclosporină sau tacrolimus) şi trimetoprim.

Apariţia hiperkaliemiei depinde de asocierea factorilor de risc. Riscul este crescut în cazul în care se administrează concomitent medicamentele mai sus menţionate. Riscul este crescut în special în cazul asocierii cu diuretice care economisesc potasiul şi când se asociază cu substituenţi de sare care conţin potasiu. De exemplu, o asociere cu inhibitori ai ECA sau AINS prezintă un risc mai mic, dacă se respectă întocmai precauţiile pentru utilizare.

Nu se recomandă administrarea concomitentă.

Diuretice care economisesc potasiul sau suplimente de potasiu:

Antagoniştii receptorilor angiotensinei II cum este telmisartanul, atenuează pierderea de potasiu indusă de diuretice. Diureticele care economisesc potasiu, de exemplu spironolactonă, eplerenonă, triamteren sau amilorid, suplimentele de potasiu sau substituenţii de sare care conţin potasiu pot determina creşterea semnificativă a concentraţiilor serice de potasiu. Dacă, din cauza unei hipokaliemii justificate, este recomandată asocierea, acestea trebuie folosite cu prudenţă şi cu o frecventă monitorizare a concentraţiilor serice de potasiu.

În timpul administrării concomitente a litiului cu inhibitori ai enzimei de conversie ai angiotensinei şi cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II, inclusiv telmisartan, s-au raportat creşteri reversibile ale concentraţiei serice a litiului şi ale toxicitatăţii acestuia. Se recomandă monitorizarea atentă a concentraţiilor serice de litiu, dacă administrarea concomitentă se dovedeşte a fi necesară.

Administrarea concomitentă necesită precauţie.

Medicamente anti-inflamatoare nesteroidiene:

AINS (de exemplu acid acetilsalicilic în doze terapeutice anti-inflamatoare recomandate, inhibitorii

COX-2 şi AINS ne-selective) pot reduce efectul antihipertensiv al antagoniştilor receptorilor angiotensinei II. La unii pacienţi cu funcţia renală compromisă (de exemplu pacienţi deshidrataţi sau pacienţi vârstnici cu funcţia renală compromisă), administrarea concomitentă de antagonişti ai receptorilor angiotensinei II cu medicamente care inhibă ciclo-oxigenaza, poate determina deteriorarea ulterioară a funcţiei renale, inclusiv o posibilă insuficienţă renală acută, care este de obicei reversibilă.

Ca urmare, aceste medicamente trebuie administrate concomitent cu precauţie, în special la vârstnici.

După iniţierea tratamentului asociat şi, ulterior periodic, pacienţii trebuie hidrataţi corespunzător şi trebuie luată în considerare monitorizarea funcţiei renale.

În cadrul unui studiu, administrarea concomitentă de telmisartan şi ramipril a determinat o creştere de până la 2,5 ori a ASC 0-24 şi a Cmax pentru ramipril şi ramiprilat. Relevanţa clinică a acestei observaţii nu este cunoscută.

Diuretice (tiazide sau diuretice de ansă):

Dacă pe fondul unui tratament cu diuretice în doze mari, cum sunt furosemid (diuretic de ansă) şi hidroclorotiazidă (diuretic tiazidic) se inițiază administrarea de telmisartan, se poate produce o depleţie volemică şi risc consecutiv de hipotensiune arterială.

Se va lua în considerare la administrarea concomitentă.

Efectul telmisartanului de scăderea a tensiunii arteriale poate fi crescut prin administrarea concomitentă a altor medicamente antihipertensive.

Datele provenite din studii clinice au evidenţiat faptul că blocarea dublă a sistemului renină-angiotensină-aldosteron (SRAA), prin administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau a aliskirenului, este asociată cu o frecvenţă mai mare a reacţiilor adverse, cum sunt hipotensiunea arterială, hiperkaliemia şi diminuarea funcţiei renale (inclusiv insuficienţă renală acută), comparativ cu administrarea unui singur medicament care acţionează asupra

SRAA (vezi pct. pct. 4.3, pct. 4.4 și pct. 5.1).

Pe baza proprietăţilor lor farmacologice, este de aşteptat ca următoarele medicamente să potenţeze efectele hipotensive ale tuturor antihipertensivelor, inclusiv ale telmisartanului: baclofen, amifostină.

În plus, hipotensiunea arterială ortostatică poate fi agravată de alcool etilic, barbiturice, opioide sau antidepresive.

Corticosteroizi (administrare sistemică)

Reducerea efectului antihipertensiv.

Tratamentul cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II nu este recomandat în timpul primului trimestru de sarcină (vezi pct. 4.4). Tratamentul cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II este contraindicat în timpul celui de al doilea şi al treilea trimestru de sarcină (vezi pct. 4.3 și pct. 4.4).

Nu există date adecvate privind utilizarea telmisartanului la gravide. Studiile la animale au evidenţiat efecte toxice asupra funcţiei de reproducere (vezi pct. 5.3).

Dovezile epidemiologice legate de riscul de teratogenitate în urma expunerii la inhibitori ECA în timpul primului trimestru al sarcinii nu au fost concludente; cu toate acestea, o creştere uşoară a riscului nu poate fi exclusă. În timp ce nu există date epidemiologice controlate asupra riscului tratamentului cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II, pot exista riscuri similare pentru această clasă de medicamente. Cu excepţia cazurilor în care continuarea tratamentului cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II este considerată esenţială, pacientele care intenţionează să rămână gravide trebuie trecute pe tratamente antihipertensive alternative, care au un profil de siguranţă bine stabilit, în cazul administrării lor în timpul sarcinii. În momentul în care sarcina este diagnosticată, tratamentul cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II trebuie oprit imediat şi, dacă este necesar, trebuie inițiat tratamentul alternativ.

Expunerea la tratamentul cu antagonişti ai receptorilor angiotensinei II în perioada trimestrului doi şi trei de sarcină induce fetotoxicitate la om (diminuarea funcţiei renale, oligohidroamnios, întârzierea procesului de osificare a craniului) şi toxicitate neonatală (insuficienţă renală, hipotensiune arterială, hiperkaliemie). (Vezi şi pct. 5.3).

Dacă expunerea la antagonişti ai receptorilor angiotensinei II a apărut din perioada trimestrului doi de sarcină, se recomandă investigarea cu ultrasunete a funcţiei renale şi a craniului.

Nou-născuţii ale căror mame au utilizat antagonişti ai receptorilor angiotensinei II trebuie ţinuţi sub atentă observaţie din cauza hipotensiunii arteriale (vezi şi pct. 4.3 și pct. 4.4).

Deoarece nu sunt disponibile informaţii în legătură cu utilizarea telmisartan în timpul alăptării, nu este recomandată administrarea Telmisartan Aurobindo în timpul alăptării şi sunt de preferat tratamente alternative cu profil de siguranţă mai bine stabilit, în special în cazul alăptării unui copil nou-născut sau născut prematur.

În studiile preclinice nu au fost observate efecte ale Telmisartan Aurobindo asupra fertilităţii masculine şi feminine.

Atunci când pacientul trebuie să conducă vehicule sau să folosească utilaje trebuie să aibă în vedere posibilitatea apariţiei ocazionale a ameţelilor sau somnolenţei în timpul tratamentului cu un medicament antihipertensiv cum este Telmisartan Aurobindo.

Reacţiile adverse grave includ reacţii anafilactice şi angioedem, care pot apărea rareori (≥1/10000 până la <1/1000) şi insuficienţă renală acută.

În studiile clinice controlate care au inclus pacienţi trataţi pentru hipertensiune arterială, incidenţa globală a reacțiilor adverse raportată în cazul administrării telmisartanului a fost comparabilă cu cea în cazul administrării placebo (41,4 % faţă de 43,9 %). Incidenţa reacțiilor adverse nu a fost dependentă de doza administrată, sexul, vârsta sau originea etnică a pacienţilor. Profilul de siguranţă al telmisartanului la pacienţi trataţi pentru reducerea morbidităţii cardiovasculare a fost similar cu cel obţinut la pacienţi hipertensivi.

Reacţiile adverse prezentate mai jos au fost centralizate din toate studiile clinice controlate la pacienţi trataţi pentru hipertensiune arterială şi din raportările de după punerea pe piaţă a medicamentului.

Tabelul de mai jos include, de asemenea, reacțiile adverse grave și reacțiile adverse care au determinat întreruperea administrării raportate în cadrul a trei studii clinice de lungă durată, care au inclus 21642 pacienţi trataţi cu telmisartan pentru reducerea morbidităţii cardiovasculare timp de până la şase ani.

Reacţiile adverse sub formă de tabel

Reacţiile adverse au fost clasificate în funcţie de frecvenţa lor de apariţie utilizând următoarea convenţie: foarte frecvente (≥1/10); frecvente (≥1/100 şi <1/10), mai puţin frecvente (≥1/1000 şi <1/100), rare (≥1/10000 şi <1/1000), foarte rare (<1/10000), cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile).

În cadrul fiecărei grupe de frecvenţă, reacţiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a gravităţii.

Mai puţin frecvente: Infecţie a tractului urinar inclusiv cistită, infecţie a căilor respiratorii superioare inclusiv faringită şi sinuzită,

Rare: Sepsis, inclusiv cu final letal1

Mai puţin frecvente: Anemie

Rare: Eozinofilie, trombocitopenie

Rare: Reacţii anafilactice, hipersensibilitate

Mai puţin frecvente: Hiperkaliemie

Rare: Hipoglicemie (la pacienţii diabetici)

Mai puţin frecvente: Insomnie, depresie

Rare: Anxietate

Mai puţin frecvente: Sincope

Rare: Somnolenţă

Rare: Tulburări de vedere

Mai puţin frecvente: Vertij

Mai puţin frecvente: Bradicardie

Rare: Tahicardie

Mai puţin frecvente: Hipotensiune arterială2, hipotensiune arterială ortostatică

Mai puţin frecvente: Dispnee, tuse

Foarte rare: Boală pulmonară interstiţială4

Mai puţin frecvente: Dureri abdominale, diaree, dispepsie, flatulenţă, vărsături

Rare: Xerostomie, disconfort gastric, disgeuzie

Rare: Funcţie hepatică anormală/tulburări hepatice3

Mai puţin frecvente: Prurit, hiperhidroză, erupţie cutanată tranzitorie

Rare: Angioedem (de asemenea cu evoluţie letală), eczema, eritem, urticarie, erupţii determinate de administrarea medicamentului, erupţii cutanate toxice,

Mai puţin ftrecvente: Dureri de spate (de exemplu sciatică), spasme musculare, mialgie,

Rare: Artralgie, durere la nivelul extremităţilor, dureri la nivelul tendoanelor (simptome asemănătoare tendinitei)

Mai puţin frecvente: Insuficienţă renală inclusiv insuficienţă renală acută

Mai puţin frecvente: Durere toracică, astenie (slăbiciune)

Rare: Afecţiune asemănătoare gripei

Mai puţin frecvente: Creşterea valorilor creatininei serice

Rare: Scăderea valorilor hemoglobinei, creşterea valorilor plasmatice ale acidului uric, creşterea concentraţiilor plasmatice ale enzimelor hepatice, creşterea concentraţiei sanguine a creatin fosfokinazei, 1, 2, 3, 4 : pentru informaţii suplimentare, a se vedea sub-punctul. “Descrierea reacțiilor adverse selectate”.

În cadrul studiului PRoFESS a fost observată o incidenţă sporită a apariţiei sepsisului în cazul administrării telmisartan comparativ cu placebo. Aceast eveniment ar putea fi numai întâmplător sau ar putea fi legat de un mecanism necunoscut până în prezent (vezi de asemenea pct. 5.1).

Această reacţie adversă la medicament a fost raportată ca fiind frecventă la pacienţi cu tensiune arterială controlată, care au fost trataţi cu telmisartan pentru reducerea morbidităţii cardiovasculare în plus faţă de tratamentul standard.

Funcţie hepatică anormală/ tulburări hepatice

Cele mai frecvente cazuri de funcţie hepatică anormală/ tulburări hepatice raportate în cadrul experienţei după punerea pe piaţă au apărut la pacienţi japonezi. Pacienţii japonezi sunt mai predispuşi la manifestarea acestor reacţii adverse.

Din experienţa de după punerea pe piaţă, au fost raportate cazuri de boală pulmonară interstiţială în asociere temporală cu administrarea de telmisartan. Cu toate acestea, nu a fost stabilită o relaţie de cauzalitate.

Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului naţional de raportare, ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenţiei Naţionale a

Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România : .

Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1

Bucuresti 011478- RO e-mail: adr@anm.ro.

Website: www.anm.ro

Informaţiile sunt limitate în cazul supradozajului la om.

Cele mai importante manifestări ale supradozajului cu telmisartan au fost hipotensiunea arterială şi tahicardia; de asemenea, au fost raportate bradicardie, ameţeli, creşterea creatininei şi insuficienţă renală acută.

Telmisartanul nu este eliminat prin hemodializă. Pacienţii trebuie monitorizaţi cu atenţie, iar tratamentul trebuie să fie simptomatic şi suportiv. Abordarea terapeutică depinde de durata de timp care a trecut de la momentul ingestiei şi de severitatea simptomelor. Măsurile recomandate includ inducerea vărsăturilor şi/sau lavajul gastric. Administrarea de cărbune activat poate fi utilă în tratamentul supradozajului. Trebuie monitorizate frecvent valorile concentraţiilor serice ale electroliţilor şi creatininei. În cazul apariţiei hipotensiunii arteriale, pacienţii trebuie aşezaţi în poziţie supină şi trebuie să li se administreze soluţii pentru substituţie rapidă a plasmei şi electroliţilor.

Grupa farmacoterapeutică: Antagonişti ai angiotensinei II, codul ATC: C09CA07.

Telmisartanul este un antagonist activ şi specific al receptorilor angiotensinei II (de tip AT1), eficace după administrare pe cale orală. Telmisartanul deplasează angiotensina II, cu afinitate foarte mare, de pe locul său de legare la nivelul subtipului de receptor AT1, responsabil de acţiunile cunoscute ale angiotensinei II. Telmisartanul nu are activitate agonistă parţială la nivelul receptorului AT1.

Telmisartanul se leagă selectiv de receptorul AT1. Legarea este de lungă durată. Telmisartanul nu prezintă afinitate pentru alţi receptori, inclusiv receptorii AT2 sau alţi receptori AT mai puţin cunoscuţi. Rolul funcţional al acestor receptori nu este cunoscut, nici efectul posibilei lor suprastimulări de către angiotensina II, a cărei concentraţie este crescutã de către telmisartan.

Concentraţia plasmatică a aldosteronului este scăzută de către telmisartan. Telmisartanul nu inhibă renina plasmatică umană şi nu blochează canalele ionice. Telmisartanul nu inhibă enzima de conversie a angiotensinei (kininaza II), enzima care degradează, de asemenea, bradikinina. De aceea, nu este de aşteptat potenţarea reacţiilor adverse mediate de bradikinină. La om, administrarea unei doze de telmisartan 80 mg inhibă aproape complet creşterea tensiunii arteriale determinată de angiotensina II.

Efectul inhibitor se menţine peste 24 ore şi este încă măsurabil timp de până la 48 ore.

Eficacitate clinică şi siguranţă în utilizare:

Tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale

Activitatea antihipertensivă devine treptat evidentă în decurs de 3 ore de la adminsitrarea primei doze de telmisartan. Reducerea maximă a tensiunii arteriale se realizează în general, în decurs de 4 până la 8 săptămâni de la iniţierea tratamentului şi se menţine pe parcursul terapiei de lungă durată.

Efectul antihipertensiv persistă constant peste 24 ore după administrare şi include cele 4 ore dinaintea administrării dozei următoare, aşa cum arată măsurătorile tensiunii arteriale efectuate în ambulator.

Aceasta se confirmă şi prin raportul concentraţiei înaintea dozei următoare/concentraţie maximă, care se menţine în mod constant peste 80 %, valoare observată după administrarea dozelor de telmisartan 40 şi 80 mg, în studiile clinice controlate cu placebo. Există o tendinţă aparentă a unei relaţii dependente de doză, referitoare la timpul de revenire la valoarea iniţială a tensiunii arteriale sistolice (TAS). În această privinţă, datele privind tensiunea arterială diastolică (TAD) sunt neconcludente.

La pacienţii cu hipertensiune arterială, telmisartanul reduce atât presiunea arterială sistolică cât şi pe cea diastolică fără a influenţa frecvenţa cardiacă. Contribuţia efectelor diuretic şi natriuretic al medicamentului la activitatea sa hipotensoare este încă în curs de definire. Eficacitatea telmisartanului ca antihipertensiv este comparabilă cu cea a altor medicamente reprezentative aparţinând altor clase de antihipertensive (aşa cum demonstrează studiile clinice care compară telmisartanul cu amlodipina, atenololul, enalaprilul, hidroclorotiazida şi lisinoprilul).

După întreruperea bruscă a tratamentului cu telmisartan tensiunea arterială revine treptat, în decurs de câteva zile, la valorile iniţiale, fără evidenţierea unei hipertensiuni de rebound.

Frecvenţa tusei neproductive a fost semnificativ mai mică la pacienţii trataţi cu telmisartan comparativ cu cei trataţi cu inhibitori ai enzimei de conversie, în cadrul studiilor clinice care compară direct cele două tratamente antihipertensive.

Prevenţia cardiovasculară

Studiul ONTARGET (ONgoing Telmisartan Alone and in Combination with Ramipril Global

Endpoint Trial) a comparat efectele telmisartanului, ramiprilului şi ale combinaţiei dintre telmisartan şi ramipril asupra evenimentelor cardiovasculare la 25.620 pacienţi, cu vârsta de 55 ani sau peste, cu antecedente de boală ischemică coronariană, accident vascular cerebral, atac ischemic tranzitor, afecţiuni arteriale periferice sau diabet zaharat de tip II însoţit de leziuni documentate ale organelor ţintă (de exemplu retinopatie, hipertrofie ventriculară stângă, macro- sau microalbuminurie), care reprezintă grupa de populaţie cu risc pentru evenimente cardiovasculare.

Pacienţii au fost randomizaţi într-unul dintre următoarele trei grupuri de tratament: telmisartan 80 mg (n = 8542), ramipril 10 mg (n = 8576) sau asocierea telmisartan 80 mg cu ramipril 10 mg (n = 8502) şi au fost urmăriţi pentru o perioadă medie de 4,5 ani.

S-a arătat că telmisartanul are un efect similar ramiprilului, în ceea ce priveşte reducerea incidenţei evenimentelor cuprinse în criteriul de evaluare principal compus constând din deces de cauză cardiovasculară, infarct miocardic neletal, accident vascular cerebral neletal sau spitalizare pentru insuficienţă cardiacă congestivă. Incidenţa rezultatelor primare a fost similară la grupul tratat cu telmisartan (16,7%) şi cu ramipril (16,5%). Riscul relativ pentru telmisartan comparativ cu ramipril a fost de 1,01 (97,5 % IÎ 0,93 - 1,10, valoarea p (non-inferioritate) = 0,0019 cu o limită la 1,13). Rata mortalităţii de orice cauză a fost de 11,6% la pacienţi trataţi cu telmisartan şi de respectiv 11,8% la cei trataţi cu ramipril.

Rezultatele privind criteriul de evaluare final secundar prestabilit prin protocol au arătat că telmisartanul are o eficacitate similară cu a ramiprilului, în ceea ce priveşte decesul de cauză cardiovasculară, infarctul miocardic neletal şi accidentul vascular cerebral neletal [0,99 (97,5 % IÎ 0,90 - 1,08, valoarea p (non-inferioritate) = 0,0004)], care au constituit criteriul principal de evaluare în studiul de referinţă HOPE (The Heart Outcomes Prevention Evaluation Study), care a investigat efectul ramiprilului comparativ cu placebo.

Studiul TRANSCEND a randomizat pacienţi intoleranţi la IECA, după criterii de includere similare cu studiul ONTARGET, în grupurile de tratament cu telmisartan 80 mg (n=2954) sau cu placebo (n=2972), ambele fiind adăugate medicaţiei de bază. Durata medie de urmărire a studiului a fost de 4 ani şi 8 luni. Nu s-a demonstrat nicio diferenţă semnificativă statistic în ceea ce priveşte incidenţa criteriului de evaluare final principal compus (deces de cauză cardiovasculară, infarct miocardic neletal, accident vascular cerebral neletal sau spitalizare pentru insuficienţă cardiacă congestivă) 15,7% la grupul tratat cu telmisartan şi 17.0% la grupul care a primit placebo, cu un risc relativ de 0,92 (95 % IÎ 0,.81 - 1,05, p = 0,22). S-a dovedit un beneficiu în favoarea telmisartan faţă de placebo în ceea ce priveşte criteriul de evaluare final secundar compus, prespecificat prin protocol, constând din decesul de cauză cardiovasculară, infarctul miocardic neletal şi accidentul vascular cerebral neletal [0,87 (95% IÎ 0,76 - 1,00, p = 0,048)]. Nu s-a dovedit niciun beneficiu privind mortalitatea cardiovasculară (indice de de hazard 1,03, 95% IÎ 0,85 - 1,24).

La pacienţii trataţi cu telmisartan, tusea şi angioedemul au fost raportate mai putin frecvent, iar hipotensiunea arterială mai frecvent, comparativ cu pacienţii trataţi cu ramipril.

Asocierea dintre telmisartan şi ramipril nu a adus beneficii suplimentare faţă de monoterapia cu telmisartan sau cu ramipril. Mortalitatea cardiovasculară şi mortalitatea de orice cauză a fost numeric mai mare în cazul administrării asociate. În plus, incidenţa raportărilor de hiperkaliemie, insuficienţă renală, hipotensiune şi sincopă a fost mai mare la grupul tratat cu asocierea medicamentoasă. Prin urmare, nu se recomandă administrarea combinaţiei dintre telmisartan şi ramipril la acest grup de populaţie.

În studiul clinic “Tratamentul preventiv de evitare efectivă a apariţiei unui al doilea accident vascular cerebral”- 'Prevention Regimen For Effectively avoiding Second Strokes' (PRoFESS), la pacienţii de 50 de ani sau peste, care au avut recent un AVC a fost observată o creştere a incidenţei apariţiei sepsis-ului în cazul administrării telmisartan de 0,70% comparativ cu placebo ( 0,49%) [RR 1,43 (95 % interval de încredere 1,00 - 2,06)]; incidenţa cazurilor de sepsis cu evoluţie letală a fost crescută la pacienţii trataţi cu telmisartan (0,33 %) comparativ cu pacienţii cărora li s-a administrat placebo (0,16 %) [RR 2,07 (95 % interval de încredere 1,14 - 3,76)]. Această creştere a incidenţei apariţiei sepsis-ului asociată cu administrarea de telmisartan poate constitui fie o descoperire întâmplătoare sau poate fi legată de un mecanism care nu este cunoscut în prezent.

Două studii extinse, randomizate, controlate (ONTARGET (ONgoing Telmisartan Alone and in combination with Ramipril Global Endpoint Trial/Studiu cu criteriu final global de evaluare, efectuat cu telmisartan administrat în monoterapie sau în asociere cu ramipril) şi VA NEPHRON-D (The

Veterans Affairs Nephropathy in Diabetes/Evaluare a nefropatiei din cadrul diabetului zaharat, efectuată de Departamentul pentru veterani)) au investigat administrarea concomitentă a unui inhibitor al ECA şi a unui blocant al receptorilor angiotensinei II.

ONTARGET este un studiu efectuat la pacienţii cu antecedente de afecţiune cardiovasculară sau cerebrovasculară sau cu diabet zaharat de tip 2, însoţite de dovezi ale afectării de organ. Pentru informații mai detaliate, consultați mai sus la rubrica 'Prevenirea cardiovasculară”.

VA NEPHRON-D este un studiu efectuat la pacienţii cu diabet zaharat de tip 2 şi nefropatie diabetică.

Aceste studii nu au evidenţiat efecte benefice semnificative asupra rezultatelor renale şi/sau cardiovasculare sau asupra mortalităţii, în timp ce s-a observat un risc crescut de hiperkaliemie, afectare renală acută şi/sau hipotensiune arterială, comparativ cu monoterapia. Date fiind proprietăţile lor farmacodinamice similare, aceste rezultate sunt relevante, de asemenea, pentru alţi inhibitori ai

ECA şi blocanţi ai receptorilor angiotensinei II.

Prin urmare, inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie administraţi concomitent la pacienţii cu nefropatie diabetică.

ALTITUDE (Aliskiren Trial in Type 2 Diabetes Using Cardiovascular and Renal Disease

Endpoints/Studiu efectuat cu aliskiren, la pacienţi cu diabet zaharat de tip 2, care a utilizat criterii finale de evaluare în boala cardiovasculară sau renală) este un studiu conceput să testeze beneficiul adăugării aliskiren la un tratament standard cu un inhibitor al ECA sau un blocant al receptorilor de angiotensină II la pacienţii cu diabet zaharat de tip 2 şi afecţiune renală cronică, afecţiune cardiovasculară sau ambele. Studiul a fost încheiat prematur din cauza unui risc crescut de apariţie a evenimentelor adverse. Decesul şi accidentul vascular cerebral din cauze cardiovasculare au fost mai frecvente numeric în cadrul grupului în care s-a administrat aliskiren, decât în cadrul grupului în care s-a administrat placebo, iar evenimentele adverse şi evenimentele adverse grave de interes (hiperkaliemie, hipotensiune arterială şi afectarea funcţiei renale) au fost raportate mai frecvent în cadrul grupului în care s-a administrat aliskiren decât în cadrul grupului în care s-a administrat placebo.

Siguranţa şi eficacitatea telmisartanului la copii şi adolescenţi cu vârsta sub 18 ani nu au fost stabilite.

Efectele de scădere a tensiunii arteriale pentru două doze de telmisartan au fost evaluate la 76 pacienţi hipertensivi, în mare parte supraponderali, cu vârsta cuprinsă între 6 şi < 18 ani (greutate corporală ≥ 20 kg şi ≤ 120 kg, medie 74.6 kg), după ce le-a fost administrat telmisartan 1 mg/kg (n = 29 trataţi) sau 2 mg/kg (n = 31 trataţi), pe o perioadă de patru săptămâni de tratament. De la includerea în studiu, existenţa hipertensiunii arteriale secundare nu a fost studiată. La unii pacienţi investigaţi, dozele utilizate au fost mai mari decât cele recomandate în tratamentul hipertensiunii arteriale la populaţia adultă, ajungând la o doză zilnică comparabilă cu 160 mg, care a fost testată la adulţi. După ajustarea pentru efectele pe grupe de vârstă, media modificărilor TAS faţă de valoarea iniţială (obiectivul primar) a fost de -14.5 (1.7) mm Hg la grupul la care a fost administrat telmisartan 2 mg/kg group, -9.7 (1.7) mm Hg la grupul la care a fost administrat telmisartan 1 mg/kg şi -6.0 (2.4) la grupul la care s-a administrat placebo. Modificările ajustate ale TAD faţă de momentul iniţial au fost de -8.4 (1.5) mm Hg, -4.5 (1.6) mm Hg şi, respectiv, -3.5 (2.1) mm Hg. Modificarea a fost dependentă de doză.

Datele de siguranţă provenite din acest studiu la pacienţi cu vârta cuprinsă între 6 până la < 18 ani au apărut, în general, similare cu cele observate la adulţi. Siguranţa tratamentului cu telmisartan pe termen lung la copii şi adolescenţi nu a fost evaluată.

Creşterea numărului de eozinofile, raportată la acest grup de pacienţi, nu a fost înregistrată la adulţi.

Nu este cunoscută semnificaţia clinică şi relevanţa acestei modificări.

Aceste date clinice nu permit ca să se formuleze concluzii privind eficacitatea și siguranța telmisartan la copii şi adolescenţi hipertensivi.

Absorbţia telmisartanului este rapidă, dar cantitatea absorbită este variabilă. Biodisponibilitatea absolută medie pentru telmisartan este de aproximativ 50 %. Când se administrează telmisartan împreună cu alimente, scăderea ariei de sub curba concentraţiei plasmatice în funcţie de timp (ASC0-∞) a telmisartanului variază de la aproximativ 6 % (în cazul administrării dozei de 40 mg) la aproximativ 19 % (în cazul administrării dozei de 160 mg). La 3 ore după administrare, concentraţiile plasmatice sunt similare, indiferent dacă telmisartanul a fost administrat în condiţii de repaus alimentar sau împreună cu alimente.

Este de aşteptat ca uşoara scădere a ASC să nu producă scăderea eficacităţii terapeutice. Nu există o relaţie liniară între doze şi concentraţiile plasmatice. Cmax şi, în mai mică măsură ASC, cresc disproporţionat în cazul administrării dozelor peste 40 mg.

Telmisartanul se leagă în proporţie mare de proteinele plasmatice (99,5 %), în principal de albumină şi de alfa-1 glicoproteina acidă. Volumul aparent de distribuţie mediu în condiţii de echilibru (Vdss) este de aproximativ 500 litri.

Telmisartanul este metabolizat prin conjugare rezultând metabolitul glucuronoconjugat al compusului iniţial. Nu s-a demonstrat nici o activitate farmacologică a formei conjugate.

Telmisartanul este caracterizat printr-o curbă de eliminare biexponenţială cu un timp de înjumătăţire plasmatică prin eliminare de peste 20 ore. Concentraţia plasmatică maximă (Cmax) şi în mai mică măsură aria de sub curba concentraţiei plasmatice în funcţie de timp (ASC), cresc disproporţionat cu doza. Nu există dovezi privind acumularea relevantă clinic de telmisartan, în cazul utilizării dozelor recomandate. Concentraţiile plasmatice au fost mai mari la femei decât la bărbaţi, fără a avea o influenţă relevantă asupra eficacităţii.

După administrare orală (şi intravenoasă), telmisartanul se excretă aproape exclusiv în materiile fecale, în principal sub formă nemodificată. Întreaga excreţie urinară este sub 1% din doză. Clearance-ul plasmatic total (Cltot) este mare (aproximativ 1000 ml/min) comparativ cu fluxul sanguin hepatic (aproximativ 1500 ml/ min).

Proprietăţile farmacocinetice pentru două doze de telmisartan au fost evaluate ca obiectiv secundar la pacienţi hipertensivi (n = 57) cu vârsta cuprinsă între 6 până la < 18 ani după administrarea de telmisartan 1 mg/kg sau 2 mg/kg, timp de patru săptămâni de tratament. Obiectivele farmacocinetice au inclus determinarea valorii de echilibru a telmisartanului la copii şi adolescenţi, precum şi investigarea legată de diferenţele de vârstă. Cu toate că studiul a fost prea mic pentru o evaluare semnificativă a proprietăţilor farmacocinetice la copii şi adolescenţi cu vârsta mai mică de 12 ani, rezultatele sunt în general în conformitate cu rezultatele observate la adulţi şi confirmă non-linearitatea telmisartanului, în special pentru Cmax.

S-au observat diferenţe ale concentraţiilor plasmatice în funcţie de sex, Cmax şi ASC fiind de aproximativ 3, respectiv 2 ori mai mari la femei comparativ cu valorile de la bărbaţi.

Farmacocinetica telmisartanului nu diferă la vârstnici faţă de cei cu vârsta sub 65 de ani.

La pacienţii cu insuficienţă renală uşoară până la moderată şi severă au fost observate concentraţii plasmatice duble. Cu toate acestea, la pacienţii cu insuficienţă renală care efectuează şedinţe de dializă au fost observate concentraţii plasmatice mai mici. Telmisartanul se leagă în proporţie mare de proteinele plasmatice la pacienţii cu insuficienţă renală şi nu poate fi eliminat prin dializă. Timpul de înjumătăţire plasmatică prin eliminare nu este modificat la pacienţii cu insuficienţă renală.

Studiile de farmacocinetică la pacienţii cu insuficienţă hepatică au arătat o creştere a biodisponibilităţii absolute până la aproape 100 %. Timpul de înjumătăţire plasmatică prin eliminare nu este modificat la pacienţii cu insuficienţă hepatică.

În studiile preclinice de siguranţă, dozele care determină expunere comparabilă cu cea dată de dozele din intervalul terapeutic clinic au determinat reducerea parametrilor hematiilor (eritrocite, hemoglobinemie, hematocrit), modificări ale hemodinamicii renale (creşteri ale uremiei şi ale creatininei în sânge), precum şi creşterea potasemiei la animalele normotensive. La câine s-au observat dilatare şi atrofii tubulare renale. De asemenea, s-au observat leziuni ale mucoasei gastrice (eroziuni, ulcere sau inflamaţii) la şobolan şi câine. Aceste reacţii adverse mediate farmacologic, cunoscute din studiile preclinice atât pentru inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei cât şi pentru antagoniştii receptorilor angiotensinei II, au fost prevenite prin administrarea suplimentară de sare pe cale orală.

La ambele specii s-au observat o activitate crescută a reninei plasmatice şi hipertrofia/hiperplazia celulelor juxtaglomerulare renale. Aceste modificări, comune întregii clase a inhibitorilor enzimei de conversie şi antagoniştilor receptorilor angiotensinei II, nu par a avea semnificaţie clinică.

Deşi nu există date privind efectele teratogene, studiile la animale au indicat un risc moderat al telmisartanului la nivelul dozelor toxice asupra dezvoltării postnatale a puilor cum sunt greutate corporală mai mică, şi întârzierea deschiderii ochilor.

În cadrul studiilor in vitro nu s-au evidenţiat efecte mutagene, nici activitate clastogenă relevantă; la şobolan şi şoarece nu s-au evidenţiat efecte carcinogene.

Manitol

Meglumină

Povidonă K 25

Hidroxid de sodiu

Dioxid de siliciu coloidal anhidru

Stearil fumarat de sodiu

Nu este cazul.

2 ani

Acest medicament nu necesită condiții speciale de temperatură pentru păstrare.

A se păstra în ambalajul original pentru a fi protejat de lumină.

Telmisartan Aurobindo comprimate este disponibil sub formă de blistere care conțin o folie triplu laminată din poliamidă/folie de aluminiu/folie din PVC ca material de formare și folie de aluminiu simplă cu acoperire cu lac de etanșare termică ca material de acoperire.

Cutii cu 14, 28, 30, 50, 56, 84, 90, 98, 100 comprimate.

Este posibil ca nu toate mărimile de ambalaj să fie comercializate.

Orice medicament neutilizat sau material rezidual trebuie eliminat în conformitate cu reglementările locale.

Aurobindo Pharma Romania S.R.L.

Complex Băneasa Business & Technology Park

Bucureşti Sectorul 1, Şoseaua

București 013696

România

14467/2022/01-09 14468/2022/01-09

Data primei autorizări: Mai 2022

Mai 2022