MOXIFLOXACINA ROMPHARM 400mg / 250ml soluție perfuzabilă prospect medicament

Moxifloxacină Rompharm 400 mg/250 ml soluţie perfuzabilă

Fiecare flacon a 250 ml soluţie perfuzabilă conţine moxifloxacină 400 mg (sub formă de clorhidrat de moxifloxacină).

Un ml soluţie perfuzabilă conţine moxifloxacină 1,6 mg (sub formă de clorhidrat moxifloxacină).

250 ml de soluţie perfuzabilă conţin sodiu 787 mg (34 mmoli).

Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.

Soluţie perfuzabilă

Soluţie limpede, galben - verzui, practic lipsită de particule vizibile pH-ul soluţiei perfuzabile: 4,0 - 5,0

Osmolalitatea soluţiei perfuzabile: 240-290 mOsmol/kg

Moxifloxacină Rompharm 400 mg/250 ml soluţie perfuzabilă este indicată pentru tratamentul:

− pneumoniei dobândită în comunitate (PDC) − infecţiilor complicate cutanate şi ale ţesutului subcutanat (ICCTS).

Moxifloxacina trebuie utilizată numai atunci când utilizarea altor medicamente antibacteriene, frecvent recomandate în tratamentul iniţial al acestor infecţii, este considerată inadecvată.

Trebuie luate în considerare recomandările oficiale privind utilizarea adecvată a medicamentelor antibacteriene.

Doze 400 mg moxifloxacină administrată în perfuzie intravenoasă o dată pe zi.

Tratamentul intravenos iniţial poate fi urmat de tratamentul cu comprimate filmate a 400 mg moxifloxacină, dacă este indicat din punct de vedere clinic.

În studii clinice, majoritatea pacienţilor au fost transferaţi la tratamentul oral în decurs de 4 zile (PDC) sau 6 zile (ICCTS).

Durata totală recomandată pentru administrare secvenţială (tratament intravenos urmat de tratament oral) este de 7 - 14 zile pentru PDC şi 7 - 21 de zile pentru ICCTS.

Nu este necesară ajustarea dozelor la pacienţii cu insuficienţă renală uşoară până la severă sau la pacienţii dializaţi cronic, de exemplu: hemodializaţi sau cu dializă peritoneală ambulatorie continuă (vezi pct. 5.2).

Nu sunt suficiente date la pacienţii cu insuficienţă hepatică (vezi pct. 4.3).

Nu este necesară ajustarea dozelor la pacienţii vârstnici şi la pacienţii subponderali.

Moxifloxacina este contraindicată la copii şi adolescenţi în perioada de creştere. Siguranţa şi eficacitatea administrării moxifloxacinei la copii şi adolescenţi nu au fost stabilite (vezi pct. 4.3).

Pentru administrare intravenoasă.

Administrare intravenoasă în perfuzie cu viteză constantă timp de 60 minute (vezi şi pct. 4.4).

- Hipersensibilitate la moxifloxacină, la alte chinolone sau la oricare dintre excipienţii enumerați la pct. 6.1;

- Sarcina şi alăptarea (vezi pct. 4.6);

- Copii şi adolescenţi cu vârsta sub 18 ani;

- Pacienţi cu antecedente de afecţiuni ale tendoanelor/tulburări determinate de administrarea chinolonelor.

Atât în investigaţiile non-clinice cât şi la om, după expunerea la moxifloxacină, au fost observate modificări ale electrocardiogramei constând în prelungirea intervalului QT. Din motive de siguranţă a administrării, moxifloxacina este contraindicată la pacienţii cu:

- prelungire congenitală sau dobândită a intervalului QT;

- tulburări ale electroliţilor, în special hipokaliemie necorectată;

- bradicardie clinic semnificativă;

- insuficienţă cardiacă semnificativă clinic cu fracţie de ejecţie a ventriculului stâng redusă;

- antecedente de aritmii simptomatice.

Moxifloxacina nu trebuie administrată concomitent cu alte medicamente care determină prelungirea intervalului QT (vezi pct.4.5).

Datorită datelor clinice limitate, moxifloxacina este, de asemenea, contraindicată la pacienţii cu insuficienţă hepatică (Child Pugh C) şi la pacienţii cu creşteri ale valorilor serice ale transaminazelor de 5 ori faţă de valorile normale.

Utilizarea Moxifloxacină Rompharm trebuie evitată la pacienții care au prezentat în trecut reacții adverse grave la utilizarea medicamentelor care conțin chinolone sau fluorochinolone (vezi pct. 4.8).

Tratamentul acestor pacienți cu Moxifloxacină Rompharm trebuie inițiat numai în absența unor opțiuni alternative de tratament și după evaluarea atentă a raportului beneficiu/risc (vezi și pct. 4.3).

Beneficiul tratamentului cu moxifloxacină, mai ales în infecţiile cu grad scăzut de severitate, trebuie evaluat în raport la informaţiile prezentate în secţiunea privind atenţionările şi precauţiile.

S-a demonstrat că, la anumiţi pacienţi, moxifloxacina prelungeşte intervalul QT pe electrocardiogramă. Prelungirea intervalului QT poate creşte cu creşterea concentraţiilor plasmatice datorate perfuziei intravenoase rapide. De aceea, durata recomandată de perfuzare de 60 minute nu trebuie să fie scurtată şi doza recomandată de 400 mg o dată pe zi nu trebuie depăşită. Pentru detalii suplimentare vezi mai jos şi, de asemenea, pct. 4.3 și pct. 4.5.

Tratamentul cu moxifloxacină trebuie întrerupt dacă în timpul tratamentului apar semne sau simptome care pot fi asociate cu aritmia cardică, cu sau fără modificări ECG.

Moxifloxacina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu orice condiţie pre-dispozantă la aritmii cardiace (de exemplu, ischemie miocardică acută), deoarece pot prezenta un risc crescut pentru dezvoltarea de aritmii ventriculare (inclusiv torsada vârfurilor) şi stop cardiac. Vezi, de asemenea, pct.

4.3 și pct. 4.5. Moxifloxacina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii care utilizează medicamente care pot reduce kaliemia. Vezi, de asemenea, pct. 4.3.

Moxifloxacina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii aflaţi sub medicaţie care poate induce bradicardie semnificativă clinic. Vezi, de asemenea, pct. 4.3.

Femeile şi pacienţii vârstnici pot fi mai sensibili la efectele medicaţiei de prelungire a intervalului QT, cum este moxifloxacina, de aceea sunt necesare precauţii speciale.

Hipersensibilitatea şi reacţiile alegice au fost raportate pentru fluorochinolone, inclusiv moxifloxacina, după prima administrare. Reacţii anafilactice pot avansa la un şoc care poate pune viaţa în pericol, chiar şi după prima administrare. În cazurile cu reacţii adverse severe de hipersensibilitate clinică manifestă moxifloxacina trebuie întreruptă şi trebuie instituit un tratament adecvat (de exemplu, tratamentul pentru şoc).

Au fost raportate cazuri de hepatită fulminantă legate de administrarea moxifloxacinei, care pot determina insuficienţă hepatică (inclusiv cazuri letale) (vezi pct. 4.8). Pacienţii trebuie sfătuiţi să se adreseze medicului înainte de continuarea tratamentului dacă apar semne şi simptome de hepatită fulminantă, cum sunt astenia cu evoluţie rapidă asociată cu icter, urină închisă la culoare, tendinţă de sângerare sau encefalopatie hepatică. Trebuie efectuate teste şi investigaţii ale funcţiei hepatice dacă apar semne de disfuncţie hepatică.

Reacții adverse cutanate severe (SCAR), inclusiv necroliza epidermică toxică (TEN: cunoscută și sub numele de sindromul Lyell), sindromul Stevens Johnson (SJS) și Pustuloza exantematică generalizată acută (AGEP), care ar putea pune viața în pericol sau ar putea fi letale, au fost raportate cu moxifloxacină (vezi pct. 4.8). În momentul prescripției, pacienții trebuie informați despre semnele și simptomele reacțiilor cutanate severe și trebuie monitorizați îndeaproape. Dacă apar semne și simptome care sugerează aceste reacții, moxifloxacină trebuie întreruptă imediat și trebuie luat în considerare un tratament alternativ. Dacă pacientul a dezvoltat o reacție gravă, cum ar fi SJS, TEN sau

AGEP, cu utilizarea de moxifloxacină, tratamentul cu moxifloxacină nu trebuie reinițiat la acest pacient în niciun moment.

Chinolonele au potenţial convulsivant. Tratamentul cu moxifloxacină trebuie administrat cu precauţie la pacienţii cu tulburări ale sistemului nervos central (SNC) sau în prezenţa altor factori de risc care pot să predispună la convulsii sau care scad pragul convulsivant. În caz de convulsii, tratamentul cu moxifloxacină trebuie întrerupt şi trebuie instituite măsurile corespunzătoare.

La pacienții cărora li s-au administrat chinolone și fluorochinolone, indiferent de vârsta acestora și de factorii de risc preexistenți, au fost raportate cazuri foarte rare de reacții adverse grave la medicament, prelungite (care persistă timp de luni sau ani), invalidante și posibil ireversibile, care afectează diferite sisteme din organism, uneori fiind implicate mai multe sisteme (musculo-scheletic, nervos, psihic și senzitiv). Administrarea Moxifloxacină Rompharm trebuie oprită imediat, la primele semne sau simptome ale unei reacții adverse grave, iar pacienții trebuie sfătuiți să se adreseze medicului curant pentru recomandări.

Au fost raportate cazuri de polineuropatie senzorială sau senzo-motorie rezultând în parestezii, hipoestezii, diestezii sau slăbiciuni, la pacienţii care au fost trataţi cu chinolone. Pacienţii aflaţi sub tratament cu moxifloxacină trebuie sfătuiţi să-şi informeze medicul înainte de continuarea tratamentului dacă dezvoltă simptome de neuropatie cum ar fi durere, senzaţie de arsură, furnicături, amorţeală, slăbiciune, cu scopul de a preveni dezvoltarea unor reacţii ireversibile (vezi pct. 4.8).

Pot interveni reacţii psihiatrice, chiar şi după prima administrare de chinolone, inclusiv moxifloxacină.

În cazuri foarte rare, depresiile sau reacţiile psihotice au progresat la gânduri de suicid şi comportament de autoagresiune, cum ar fi încercările de suicid (vezi pct. 4.8). În eventualitatea în care un pacient dezvoltă astfel de reacţii, moxifloxacina trebuie întreruptă şi trebuie instituite măsuri corespunzătoare. Se recomandă precauţie dacă moxifloxacina trebuie utilizată la pacienţi psihotici sau pacienţi cu afecţiuni psihiatrice în antecedente.

Au fost raportate cazuri de diaree şi colită asociate cu antibioticele, inclusiv colită pseudomembranoasă şi diaree cu Clostridium difficile, la utilizarea antibioticelor cu un spectru larg, inclusiv moxifloxacina; manifestările pot varia de la diaree uşoară la colită letală. Prin urmare, este important să se ia în considerare acest diagnostic la pacienţi care prezintă diaree în timpul sau după utilizarea moxifloxacinei. Dacă diareea sau colita asociate antibioticelor, este suspectată sau confirmată, trebuie întrerupt tratamentul curent cu medicamente antibacteriene, inclusiv moxifloxacină şi trebuie iniţiate imediat măsuri terapeutice adecvate.

În plus, trebuie luate măsuri adecvate de control al infecţiei, pentru a reduce riscul de transmitere.

Medicamentele anti-peristaltice sunt contraindicate la pacienţi care dezvoltă diaree gravă.

Moxifloxacina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu miastenie gravis deoarece simptomele pot fi agravate.

Tendinita și ruptura de tendon (mai ales la nivelul tendonului lui Ahile, fără a se limita la acesta), uneori bilaterală, poate surveni în primele 48 ore de la inițierea tratamentului cu chinolone și fluorochinolone, apariția acestora fiind raportată chiar și timp de până la câteva luni de la oprirea tratamentului. Riscul de tendinită și ruptură de tendon este crescut la pacienții vârstnici, la pacienții cu insuficiență renală, la pacienții cu transplant de organ solid și la cei tratați concomitent cu corticosteroizi. Prin urmare, utilizarea concomitentă de corticosteroizi trebuie evitată.

La primul semn de tendinită (de exemplu, umflare însoțită de durere, inflamație), tratamentul cu moxifloxacină trebuie oprit și trebuie avut în vedere un tratament alternativ. Membrul (membrele) afectat(e) trebuie tratat(e) în mod corespunzător (de exemplu, prin imobilizare). Nu trebuie utilizați corticosteroizi dacă apar semne de tendinopatie.

Conform studiilor epidemiologice se raportează un risc crescut de disecție și anevrisme de aortă, mai ales la pacienții vârstnici, și de regurgitare la nivelul valvei aortice și valvei mitrale după administrarea de fluorochinolone. S-au raportat cazuri de disecție și anevrisme de aortă, uneori complicate de ruptură (inclusiv cazuri letale), precum și cazuri de regurgitare la nivelul unei valve cardiace/incompetență a uneia dintre valvele cardiace la pacienții cărora li s-au administrat fluorochinolone (vezi pct. 4.8).

De aceea, fluorochinolonele trebuie utilizate numai după o atentă evaluare beneficiu-risc și după evaluarea altor opțiuni terapeutice la pacienții cu antecedente heredocolaterale de anevrism ori de boală congenitală de valvă cardiacă sau la cei cu antecedente de diagnostic de anevrism și/sau disecție de aortă ori boală valvulară cardiacă sau în prezența altor factori de risc sau afecțiuni care determină predispoziție pentru apariția

- atât a unui anevrism și a unei disecții de aortă cât și a regurgitării la nivelul unei valve cardiace/incompetenței unei valve cardiace (de exemplu, tulburări ale țesutului conjunctiv, precum sindrom Marfan sau sindrom Ehlers-Danlos, sindrom Turner, boală Behcet, hipertensiune arterială, poliartrită reumatoidă) sau, în plus,

- anevrism și disecție de aortă (de exemplu, tulburări vasculare, precum arterită Takayasu sau arterită cu celule gigante, ateroscleroză diagnosticată sau sindrom Sjögren) sau, în plus,

- regurgitării la nivelul unei valve cardiace/incompetenței unei valve cardiace (de exemplu, endocardită infecțioasă).

De asemenea, riscul de disecție și anevrisme de aortă, precum și de ruptură, poate fi crescut la pacienții tratați concomitent cu corticosteroizi cu administrare sistemică.

Pacienții trebuie instruiți să se adreseze imediat unui medic din departamentul de urgență în cazul apariției bruște a unei dureri abdominale, toracice sau de spate.

Pacienții trebuie instruiți să solicite imediat asistență medicală în caz de dispnee acută, palpitații cardiace nou apărute sau apariție a unui edem la nivelul abdomenului sau al extremităților inferioare.

Pacienţii vârstnici cu tulburări renale trebuie să folosească cu precauţie moxifloxacină dacă nu pot susţine un aport lichidian adecvat, deoarece deshidratarea poate mări riscul de insuficienţă renală.

Dacă apar tulburări de vedere sau dacă apar orice reacţii care afectează ochiul, trebuie informat imediat oftalmologul (vezi pct. 4.7 şi 4.8).

Ca în cazul tuturor fluorochinolonelor, au fost raportate la utilizarea moxifloxacinei modificări ale valorilor glucozei din sânge, incluzând atât hipoglicemie şi hiperglicemie. La pacienţii trataţi cu moxifloxacină, disglicemia a apărut predominant la pacienţii diabetici vârstnici care primesc tratament concomitent cu un agent oral hipoglicemiant (de exemplu sulfoniluree) sau insulină. La pacienţii cu diabet zaharat se recomandă monitorizarea atentă a glicemiei (vezi pct. 4.8).

La unii pacienţi chinolonele pot să determine reacţii de fotosensibilizare. Totuşi, studiile au arătat că moxifloxacina prezintă un risc scăzut de apariţie a fotosensibilizării. În timpul tratamentului cu moxifloxacină, pacienţii trebuie sfătuiţi să evite expunerea la radiaţii UV şi/sau la lumina solară puternică şi timp îndelungat.

Pacienţii cu antecedente heredo-colaterale sau cu deficit de glucozo-6-fosfat dehidrogenază sunt predispuşi la apariţia reacţiilor hemolitice în timpul tratamentului cu chinolone. De aceea, în cazul acestora moxifloxacina trebuie administrată cu precauţie.

Soluţia perfuzabilă de moxifloxacină este doar pentru administrare intravenoasă. Administrarea intraarterială trebuie evitată deoarece studii preclinice au demonstrat inflamare tisulară peri-arterială după administrarea pe această cale.

Nu a fost stabilită eficacitatea moxifloxacinei în tratamentul arsurilor grave, fasciitelor, abceselor severe, infecţiilor piciorului diabetic asociate cu osteomielită.

Tratamentul cu moxifloxacină poate să determine rezultate fals negative în cazul culturilor de

Mycobacterium spp. prin suprimarea creşterii micobacteriilor.

Moxifloxacina nu este recomandată pentru tratamentul infecţiilor cu Staphylococcus aureus rezistent la meticilină (SARM). În cazul infecţiilor suspectate sau confirmate datorită SARM trebuie iniţiat tratamentul cu un agent antibacterian corespunzător (vezi pct. 5.1).

Datorită reacţiilor adverse asupra cartilajelor animalelor tinere (vezi pct. 5.3), administrarea la copii şi adolescenţi < 18 ani este contraindicată (vezi pct. 4.3).

Acest medicament conţine 787 mg (aproximativ 34 mmol) sodiu per doză adică aproximativ 40% din consumul maxim admis zilnic de 2 g de sodiu recomandat de OMS și se consideră că reprezintă sodiu ⹂crescutˮ.

Nu poate fi exclus un efect aditiv asupra intervalului QT între moxifloxacină şi alte medicamente care pot prelungi intervalul QT. Acest efect poate induce un risc crescut de aritmii ventriculare, în special torsada vârfurilor. De aceea, administrarea concomitentă a moxifloxacinei cu oricare dintre următoarele medicamente este contraindicată (vezi de asemenea pct. 4.3):

- antiaritmice din clasa IA (de exemplu: chinidină, hidrochinidină, disopiramidă),

- antiaritmice din clasa III (de exemplu: amiodaronă, sotalol, dofetilidă, ibutilidă),

- neuroleptice (de exemplu: fenotiazine, pimozidă, sertindol, haloperidol, sultopridă),

- antidepresive triciclice,

- anumite medicamente antimicrobiene (sparfloxacină, eritromicină intravenos, pentamidină, antimalarice, îndeosebi halofantrină),

- anumite antihistaminice (terfenadină, astemizol, mizolastină),

- alte medicamente (cisapridă, vincamină intravenos, bepridil, difemanil).

Moxifloxacina trebuie utilizată cu prudenţă la pacienţii în tratament cu medicamente care pot reduce concentraţia de potasiu (de exemplu, diuretice tiazidice sau de ansă, clisme sau laxative [la doze mari], corticosteroizi, amfotericină B) sau medicamente asociate cu bradicardie semnificativă clinic.

După administrarea de doze repetate la voluntari sănătoşi, moxifloxacina a crescut Cmax a digoxinei cu aproximativ 30%, fără afectarea ASC sau valorile de echilibru. Nu sunt necesare precauţii la asocierea cu digoxina.

În studiile realizate la voluntari cu diabet zaharat, administrarea orală concomitentă a moxifloxacinei cu glibenclamidul a determinat o scădere cu aproximativ 21% a concentraţiei plasmatice maxime a glibenclamidei. Asocierea glibenclamidă şi moxifloxacină poate teoretic să determine o hiperglicemie uşoară şi tranzitorie. Totuşi, modificările farmacocinetice observate la glibenclamidă nu au determinat modificări ale parametrilor farmacodinamici (glicemie, insulinemie). De aceea, nu a fost observată nici o interacţiune clinic semnificativă între moxifloxacină şi glibenclamidă.

A fost raportat un mare număr de cazuri demonstrând o creştere a activităţii anticoagulantelor orale la pacienţii cărora li s-au administrat medicamente antibacteriene, în special fluorochinolone, macrolide, tetracicline, cotrimoxazol şi anumite cefalosporine. Factorii de risc par a fi afecţiunile infecţioase şi inflamatorii, vârsta şi starea generală a pacientului.

În aceste situaţii, este dificil de evaluat dacă infecţia sau tratamentul determină modificări ale INR. O măsură de precauţie este monitorizarea mai frecventă a INR. Dacă este necesar, dozarea anticoagulantului oral trebuie să fie ajustată corespunzător.

Studiile clinice nu au demonstrat interacţiuni după administrarea concomitentă a moxifloxacinei cu:

ranitidină, probenecid, contraceptive orale, suplimente de calciu, morfină administrată parenteral, teofilină, ciclosporină sau itraconazol.

Studiile in vitro cu enzimele citocromului uman P 450 susţin aceste rezultate. Având în vedere aceste rezultate este puţin probabilă o interacţiune metabolică prin intermediul enzimelor citocromului P 450.

Moxifloxacina nu are interacţiuni semnificative clinic cu alimentele, incluzând produsele lactate.

Siguranţa administrării moxifloxacinei la gravide nu a fost stabilită. Studii la animale au demonstrat toxicitate asupra funcţiei de reproducere (vezi pct. 5.3). Nu se cunoaşte riscul potenţial la om. Datorită riscului experimental de afectare a cartilajelor articulaţiilor de susţinere la animalele imature de către fluorochinolone şi afectări reversibile ale cartilajelor de creştere la copii trataţi cu unele fluorochinolone, moxifloxacina nu trebuie administrată la gravide (vezi pct. 4.3).

Nu sunt disponibile date referitoare la femeile care alăptează. Date pre-clinice indică faptul că mici cantităţi de moxifloxacină sunt secretate în laptele matern. În absenţa datelor obţinute la oameni şi datorită riscului experimental de afectare a cartilajelor articulaţiilor de susţinere la animalele imature de către fluorochinolone, alăptarea este contraindicată în timpul tratamentului cu moxifloxacină (vezi pct. 4.3).

Studii la animale nu au demonstrat toxicitate asupra funcţiei de reproducere (vezi pct. 5.3).

Nu au fost efectuate studii privind efectele moxifloxacinei asupra capacităţii de a conduce şi de a folosi utilaje. Totuşi, fluorochinolonele incluzând moxifloxacina pot să determine o scădere a capacităţii pacientului de a conduce vehicule sau de a manevra utilaje, datorită reacţiilor adverse de la nivelul SNC (de exemplu, ameţeli, vezi pct. 4.8) sau pierderi acute şi de scurtă durată a conştienţei (sincope, vezi pct. 4.8). Pacienţii trebuie sfătuiţi să observe cum reacţionează la administrarea moxifloxacinei înainte de a conduce vehicule şi a manevra utilaje.

Reacţiile adverse observate în studii clinice şi reacţiile adverse raportate ulterior punerii pe piaţă cu moxifloxacină administrare sistemică şi clasificate în funcţie de frecvenţa apariţiei sunt descrise mai jos, sub formă de tabel.

Frecvenţele reacţiilor adverse, observate în studiile clinice şi care sunt redate în tabelul de mai jos, sunt definite conform convenţiei MedDRA: frecvente (≥1/100 şi <1/10); mai puţin frecvente (≥1/1000 şi <1/100); rare (≥1/10000 şi <1/1000); foarte rare (<1/10000); frecvență necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile).

În afară de greaţă şi diaree, toate reacţiile adverse au fost observate cu o frecvenţă mai mică de 3%.

Clasificarea F recvente Mai puţin R are F oarte rare Frecvență pe organe, frecvente necunoscută aparate şi sisteme

Infecţii şi Suprainfecţii infestări determinate de bacterii rezistente sau fungi, cum sunt: candidoze orale şi v aginale

Tulburări Anemie Valori crescute hematologice Leucopenie ale protrombinei şi limfatice Neutropenie /INR scăzut

Trombocitopenie Agranulocitoză

Trombocitemie Pancitopenie

Timp de protrombină prelungit/INR crescut

Tulburări ale Reacţie alergică Anafilaxie, sistemului (vezi pct. 4.4). incluzând foarte rar imunitar şoc care poate pune viaţa în pericol (vezi pct. 4.4)

Edem alergic/edem angioneurotic (incluzând edem laringian care poate pune viaţa în pericol, vezi pct.

4.4)

Tulburări Sindromul endocrine secreției inadecvate de hormon antidiuretic (SIADH)

Tulburări Hiperlipidemie Hiperglicemie Hipoglicemie metabolice şi Hiperuricemie Comă de nutriţie hipoglicemică

Tulburări Reacţii anxioase Labilitate Depersonalizare psihice* emoţională

Hiperactivitate Reacţii psihotice psihomotorie/ Depresie (în cazuri (în cazuri foarte agitaţie foarte rare, poate să rare, poate să ajungă la ajungă la comportament de comportament autoagresiune, vezi de pct. 4.4) autoagresiune, vezi pct. 4.4)

Delir

Tulburări ale Cefalee Parestezii şi Hipoestezie Hiperestezie sistemului Ameţeli disestezii nervos* Tulburări ale

Tulburări ale mirosului gustului (în (incluzând cazuri foarte rare, anosmie) incluzând ageuzie) Coşmaruri

Confuzie şi Tulburări de dezorientare coordonare (incluzând tulburări

Tulburări ale de mers, în special somnului (în determinate de special insomnie) ameţeli sau vertij)

Tremor Convulsii inclusiv de tip grand mal

Vertij (vezi pct. 4.4)

Somnolenţă Tulburări ale atenţiei

Tulburări de vorbire

Neuropatie periferică şi polineuropatie

Tulburări Tulburări de Fotofobie Pierdere oculare* vedere incluzând tranzitorie a diplopie şi vedere vederii (în înceţoşată (în special în timpul special în timpul reacţiilor reacţiilor adverse adverse de la de la nivelul nivelul SNC,

SNC, vezi pct. vezi pct. 4.4 și pct. 4.4) 4.7)

Uveită și transiluminare acută bilaterală a irisului (vezi pct.

4 .4)

Tulburări Tinitus acustice şi vestibulare* Afectarea auzului inclusiv surditate (de obicei reversibilă)

Tulburări Prelungirea Prelungirea Tahiaritmii Aritmii cardiace** intervalului QT intervalului QT ventriculare nespecifice la pacienţii cu (vezi pct. 4.4) hipokaliemie Sincopă (de Torsada (vezi pct. 4.3 şi Palpitaţii exemplu pierderea vârfurilor (vezi 4.4) acută şi de scurtă pct. 4.4).

Tahicardie durată a conştienţei) Stop cardiac

Fibrilaţie atrială (vezi pct. 4.4).

Angina pectorală

Tulburări Vasodilataţie Hipertensiune Vasculită vasculare** arterială

Hipotensiune arterială

Tulburări Dispnee respiratorii, (incluzând toracice şi dispneea din mediastinale astmul bronşic)

Tulburări Greaţă Anorexie Disfagie gastrointestin ale Vărsături Constipaţie Stomatită

Dureri Dispepsie Colită asociată gastrointestinal administrării e şi abdominale Flatulenţă antibioticelor (incluzând colita

Diaree Gastrită pseudo- membranoasă, în

Valori serice cazuri foarte rare, crescute ale asociată cu amilazelor complicaţii care pot să pună viaţa în pericol, vezi pct.

4.4)

Tulburări Valori serice Insuficienţă Icter Hepatită hepatobiliare crescute ale hepatică fulminantă transaminazelor (incluzând Hepatită (în putând evolua creşterea LDH) special, spre insuficienţă colestatică) hepatică care

Bilirubinemie poate pune viaţa crescută în pericol (incluzând

Valori serice cazuri letale) crescute ale (vezi pct. 4.4) gama-glutamil-transferazei

Valori serice crescute ale fosfatazei alcaline

Afecţiuni Prurit Reacţii buloase Pustuloza cutanate şi ale de tip sindrom exantematică ţesutului Erupţie cutanată Stevens-Johnson generalizată subcutanat sau necroliză acută (AGEP)

Urticarie epidermică toxică (care

Xerodermie poate pune viaţa în pericol, vezi pct. 4.4)

Tulburări Artralgie Tendinită (vezi Ruptură de Rabdomioliză musculo- pct. 4.4) tendon (vezi pct.

scheletice, ale Mialgie 4.4) ţesutului Crampe conjunctiv şi musculare Artrită osos*

Spasme Rigiditate musculare musculară

Slăbiciune Exacerbarea musculară simptomelor de miastenia gravis (vezi pct. 4.4)

Tulburări Deshidratare Afectare renală renale şi ale (incluzând creşterea căilor urinare valorilor serice ale ureei şi creatininei)

Tulburări Reacţii la locul Stare generală de Edem generale şi la de injectare şi rău (în special nivelul locului perfuzare astenie sau de fatigabilitate) administrare*

Dureri (incluzând dorsalgii, dureri la nivelul toracelui, pelvisului şi extremităţilor)

Transpiraţie

Flebită la locul de injectare (tromboflebite)

*Au fost raportate cazuri foarte rare de reacții adverse grave la medicament, prelungite (până la luni sau ani), invalidante și posibil ireversibile, care afectează câteva, uneori mai multe aparate, sisteme și organe și simțuri, (inclusiv reacții precum tendinită, ruptură de tendon, artralgie, durere la nivelul extremităților, tulburări ale mersului, neuropatii asociate cu parestezie, depresie, oboseală, afectare a memoriei, tulburări ale somnului și afectare a auzului, vederii, gustului și mirosului), în asociere cu utilizarea chinolonelor și fluorochinolonelor, în unele cazuri indiferent de factorii de risc preexistenți (vezi pct. 4.4).

**S-au raportat cazuri de disecție și anevrisme de aortă, uneori complicate de ruptură (inclusiv cazuri letale), precum și cazuri de regurgitare la nivelul unei valve cardiace/incompetență a uneia dintre valvele cardiace la pacienții cărora li s-au administrat fluorochinolone (vezi pct. 4.4).

Următoarele reacţii adverse au o frecvenţă mai mare de apariţie la pacienţii cărora li se administrează moxifloxacină intravenos, cu sau fără tratament oral ulterior:

Frecvente: creşterea valorii serice a gama-glutamiltransferazei;

Mai puţin frecvente: tahiaritmii ventriculare, hipotensiune arterială, edem, colita asociată administrării antibioticelor (incluzând colita pseudo-membranoasă, în cazuri foarte rare, asociată cu complicaţii care pot pune viaţa în pericol, vezi pct.

4.4), convulsii incluzând convulsii de tip grand-mal (vezi pct. 4.4), halucinaţii, afectare renală (incluzând creşterea valorilor serice ale ureei şi creatininei), insuficienţă renală (vezi pct. 4.4).

Au fost cazuri foarte rare ale următoarelor reacţii adverse raportate după tratamentul cu alte fluorochinolone, care pot, de asemenea, să apară în timpul tratamentului cu moxifloxacină: creșterea presiunii intracraniale (incluzând pseudotumor cerebri), hipernatriemie, hipercalcemie, hemoliză, reacţii de fotosensibilizare (vezi pct. 4.4).

Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată la

Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România

Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1

Bucureşti 011478- RO e-mail: adr@anm.ro

Website: www.anm.ro

Nu se recomandă măsuri specifice după supradozajul accidental. Se recomandă iniţierea tratamentului simptomatic general. Monitorizarea EKG trebuie întreprinsă datorită posibilităţii de prelungire al intervalului QT. Administrarea concomitentă a cărbunelui activat cu 400 mg moxifloxacină oral sau intravenos va scădea biodisponibilitatea sistemică a medicamentului cu mai mult de 80%, respectiv 20%.

Administrarea cărbunelui activat la scurt timp după iniţierea absorbţiei poate fi utilă pentru prevenirea creşterii excesive a expunerii sistemice la moxifloxacină în cazurile de supradozaj oral.

Grupa farmacoterapeutică: chinolone antibacteriene, fluorochinolone, codul ATC: J01MA14

Moxifloxacina inhibă acţiunea topoizomerazei II (ADN-giraza) şi topoizomerazei IV bacteriene, care sunt necesare pentru replicarea, transcrierea şi refacerea ADN-ului bacterian.

Fluorochinolonele au acţiune bactericidă dependentă de concentraţia plasmatică.

Studiile farmacologice efectuate cu fluorochinolone în modelele de infecţii la animale şi în studiile clinice la om indică ca determinant principal al eficacităţii raportul ASC24/CMI.

Rezistenţa la fluorochinolone este dobândită prin mutaţii ale ADN giraza şi topoizomeraza IV.

Alte mecanisme ale rezistenţei bacteriene pot include supra-exprimarea pompelor de eflux, impermeabilitatea membranei bacteriene la fluorochinolone, protecţia ADN girazei protein-mediată.

Este posibilă rezistenţa încrucişată a moxifloxacinei cu alte fluorochinolone.

Acţiunea moxifloxacinei nu este afectată de mecanismul de rezistenţă care este specific medicamentelor antibacteriene din celelalte clase.

Studiile EUCAST pentru limitele concentraţiei minime inhibitorii (CMI) în mg/l şi valorile critice măsurate în mm (metoda de testare de tip disc de difuzie) ale moxifloxacinei (01.01.2012):

Microorganism Sensibil Rezistent

Staphylococcus spp.  0,5 mg/l > 1 mg/l ≥ 24 mm < 21 mm

S. pneumoniae  0,5 mg/l > 0,5 mg/l ≥ 22 mm < 22 mm

Streptococcus grupele A, B, C, G 0,5 mg/l > 1 mg/l ≥ 18 mm < 15 mm

H. influenzae  0,5 mg/l > 0,5 mg/l ≥ 25 mm ≥ 25 mm

M. catarrhalis  0,5 mg/l > 0,5 mg/l ≥ 23 mm < 23 mm

Enterobacteriaceae  0,5 mg/l > 1 mg/l ≥ 20 mm < 17 mm

Valori critice fără legătură cu specia*  0,5 mg/l > 1 mg/l

* Valorile critice fără legătură cu specia au fost determinate în principal pe baza parametrilor farmacocinetici/farmacodinamici şi sunt independente de distribuţia CMI la o anumită specie. Sunt utilizate numai la specii cărora nu li s-au determinat valorile critice dependente de specie şi nu se utilizează la specii ale căror criterii de interpretare urmează să fie determinate (anaerobe gram-negative).

Prevalenţa rezistenţei dobândite poate varia geografic şi în timp pentru speciile selecţionate şi sunt necesare informaţii locale privind rezistenţa, în special pentru tratarea infecţiilor severe. Este necesar să se ceară sfatul experţilor asupra prevalenţei locale a rezistenţei în cazul în care utilitatea unui antibacterian în unele tipuri de infecţii este îndoielnică.

Staphylococcus aureus *+

Streptococcus agalactiae (grup B)

Grupul Streptococcus milleri* (S. anginosus, S. constellatus şi S. intermedius)

Streptococcus pneumoniae*

Streptococcus pyogenes* (grupa A)

Grupul Streptococcus viridans (S. viridans, S. mutans, S. mitis, S. sanguinis, S. salivarius, S.

thermophilus)

Haemophilus influenzae*

Legionella pneumophila

Acinetobacter baumanii

Moraxella (Branhamella) catarrhalis*

Prevotella spp.

Chlamydophila (Chlamydia) pneumoniae*

Coxiella burneti

Mycoplasma pneumoniae*

Enterococcus faecalis*

Enterococcus faecium*

Enterobacter cloacae *

Escherichia coli*#

Klebsiella pneumoniae*#

Klebsiella oxytoca

Proteus mirabilis*

Bacteroides fragilis*

Pseudomonas aeruginosa

*eficacitatea a fost demonstrată în mod satisfăcător în studii clinice. + S. aureus rezistent la meticilină, are o probabilitate mai mare de a prezenta rezistenţă la fluorochinolone. S-a raportat o rată de rezistenţă la moxifloxacină a S. aureus rezistent la meticilină >50%. #tulpinile producătoare de beta-lactamază sunt obişnuit rezistente la fluorochinolone.

După o oră de perfuzare intravenoasă a unei doze unice de 400 mg, au fost observate concentraţii plasmatice maxime de aproximativ 4,1 mg/l la sfârşitul perfuziei, corespunzând la o creştere medie de aproximativ 26% în comparaţie cu cele observate după administrarea orală (3,1 mg/ml). Valoarea

ASC de aproximativ 39 mgoră/l după administrare intravenoasă este doar puţin mai mare decât cea observată după administrare orală (35 mgoră/l), în concordanţă cu biodisponibilitatea absolută de aproximativ 91%.

La pacienţi, nu este necesară ajustarea dozei în funcţie de vârstă sau sex în cazul administrării intravenoase a moxifloxacinei.

Farmacocinetica este lineară pentru intervalul 50-1200 mg în doză orală unică, până la 600 mg în doză intravenoasă unică şi până la 600 mg o dată pe zi timp de 10 zile.

Moxifloxacina este distribuită rapid în spaţiile extravasculare. La starea de echilibru, volumul de distribuţie (Vss) este de aproximativ 2 l/kg. Experimentele in vitro şi ex vivo au arătat o legare de proteine de aproximativ 40-42%, independent de concentraţia medicamentului. Moxifloxacina este legată îndeosebi de albumina serică.

Concentraţii maxime (medii geometrice) de 5,4 mg/kg şi 20,7 mg/l au fost atinse în mucoasa bronşică respectiv în lichidul care tapetează epiteliul alveolelor pulmonare, la 2,2 ore după administrarea unei doze orale. Concentraţia maximă corespunzătoare în macrofagele alveolare a fost de 56,7 mg/kg. A fost observată o concentraţie de 1,75 mg/l în lichidul vezicular, la 10 ore după administrarea unei doze intravenoase. În lichidul interstiţial au fost determinate profiluri ale concentraţiei în funcţie de timp similare celor din plasmă, concentraţia maximă pentru fracţiunea nelegată a fost de 1 mg/l (medie geometrică) la aproximativ 1,8 ore după administrarea intravenoasă.

Moxifloxacina suferă biotransformare de fază II şi este excretată pe cale renală (aproximativ 40%) şi biliară/materii fecale (aproximativ 60%) ca medicament nemetabolizat precum şi sub forma unui compus sulfonic (M1) şi unui glucuronid (M2). M1 şi M2 sunt singurii metaboliţi semnificativi la om, ambii fiind microbiologic inactivi.

În faza clinică I şi în studiile in vitro nu s-au observat interacţiuni farmacocinetice metabolice cu alte medicamente aflate în faza I a biotransformării implicând şi enzimele citocromului P450. Nu sunt indicii ale metabolizării oxidative.

Moxifloxacina este eliminată din plasmă cu un timp mediu de înjumătăţire plasmatică de aproximativ 12 ore. Valoarea medie a clearance-ului total aparent după o doză de 400 mg este cuprinsă în intervalul 179-246 ml/min. După o doză de 400 mg administrată prin perfuzie intravenoasă, recuperarea din urină a medicamentului nemetabolizat a fost de aproximativ 22%, iar din materiile fecale de aproximativ 26%. Recuperarea dozei (medicament nemetabolizat şi metaboliţi) a totalizat aproximativ 98% după administrarea intravenoasă a medicamentului. Clearance-ul renal este cuprins între 24 - 53 ml/min, sugerând o reabsorbţie tubulară parţială a medicamentului. Administrarea concomitentă a moxifloxacinei cu ranitidină sau probenecid nu a modificat clearance-ul renal al medicamentului.

Parametrii farmacocinetici ai moxifloxacinei nu sunt semnificativ modificaţi la pacienţii cu insuficienţă renală (pentru un clearance al creatininei > 20ml/min şi 1,73m2). Când funcţia renală se deteriorează, concentraţia metabolitului M2 (glucuronid) creşte de până la 2,5 ori (la un clearance al creatininei < 30 ml/min şi 1,73 m2).

Pe baza studiilor de farmacocinetică efectuate până în prezent la pacienţii cu insuficienţă hepatică (Child-Pugh A, B), nu se poate face o diferenţă clară a farmacocineticii moxifloxacinei la aceştia comparativ cu voluntarii sănătoşi. Insuficienţa hepatică a fost asociată cu o expunere plasmatică mai mare la metabolitul M1, în timp ce expunerea la medicamentul nemetabolizat a fost comparabilă cu cea a voluntarilor sănătoşi. Experienţa utilizării clinice a moxifloxacinei la pacienţii cu insuficienţă hepatică este insuficientă.

În studii convenţionale cu administrare de doze repetate, moxifloxacina a demonstrat toxicitate hepatică şi hematologică la rozătoare şi nerozătoare. La maimuţe au fost observate efecte toxice asupra

SNC. Aceste efecte au survenit după administrarea de doze mari de moxifloxacină sau după un tratament îndelungat.

La câine, dozele orale mari (60 mg/kg) au condus la concentraţii plasmatice 20 mg/l şi au determinat modificări ale electroretinogramei şi în cazuri izolate, atrofia retinei.

După administrare intravenoasă, datele privind toxicitatea sistemică au fost mai pronunţate atunci când moxifloxacina a fost administrată prin injectare in bolus (45 mg/kg), dar nu au fost observate când moxifloxacina (40 mg/kg) a fost administrată prin perfuzare lentă timp de 50 minute.

După injectarea intra-arterială au fost observate modificări inflamatorii implicând ţesutul moale peri-arterial, sugerând că administrarea intra-arterială a moxifloxacinei trebuie evitată.

Moxifloxacina a fost genotoxică în testele in vitro utilizând bacterii sau celule de la mamifere. Prin testele in vivo, nu s-a evidenţiat genotoxicitate chiar dacă s-au utilizat doze foarte mari de moxifloxacină. Moxifloxacina a fost necarcinogenică, într-un studiu iniţiere/promovare la şobolan.

In vitro, moxifloxacina a demonstrat proprietăţi electrofiziologice cardiace care pot determina prelungirea intervalului QT chiar şi la concentraţii mari.

După administrarea intravenoasă a moxifloxacinei la câine (30 mg/kg perfuzate timp de 15 minute, 30 minute sau 60 minute) gradul prelungirii intervalului QT a fost determinat net de durata perfuzării, adică, cu cât este mai scurt timpul de perfuzare cu atât este mai pronunţată prelungirea intervalului

QT. Nu s-a constatat o prelungire a intervalului QT când o doză de 30 mg/kg a fost perfuzată timp de 60 minute.

Studiile de toxicitate asupra funcţiei de reproducere la animale (şobolan, iepure şi maimuţă) arată că moxifloxacina traversează placenta. Studii la şobolan (per os şi intravenos) şi maimuţă (per os) nu au evidenţiat teratogenicitate sau afectare a fertilităţii după administrarea moxifloxacinei. O incidenţă uşor crescută a malformaţiilor vertebrelor şi coastelor a fost observată la fetuşii de iepure dar numai la o doză de 20 mg/kg i.v. care a fost asociată cu toxicitate maternă severă. A fost constatată o creştere a incidenţei avorturilor la maimuţă şi iepure la concentraţiile plasmatice terapeutice la om.

Chinolonele, inclusiv moxifloxacina, sunt cunoscute ca fiind cauzatoare de leziuni la nivelul cartilajelor articulaţiilor majore diartrodiale la animalele imature.

Clorură de sodiu

Acid clorhidric sau hidroxid de sodiu (pentru ajustarea pH-ului)

Apă pentru preparate injectabile

Acest medicament nu trebuie amestecat cu alte medicamente, cu excepţia celor menţionate la pct. 6.6.

5 ani

Stabilitatea chimică și fizică în uz după diluare a fost demonstrată pentru o oră la temperaturi sub 25°C

(dar nu mai puţin de 15°C).

Din punct de vedere microbiologic produsul trebuie utilizat imediat. Dacă nu este utilizat imediat, responsabilitatea privind durata și condițiile de păstrare înainte de utilizare revin utilizatorului.

A nu se păstra la temperaturi sub 15°C.

La temperaturi scăzute se poate produce precipitarea soluţiei perfuzabile, care se va redizolva la temperatura camerei. De aceea nu se recomandă păstrarea soluţiei perfuzabile la temperaturi sub 15°C.

Cutie cu un flacon a 250 ml soluţie perfuzabilă, din sticlă transparentă cu dop din cauciuc clorobutilic sau bromobutilic şi capac detașabil din aluminiu prevăzut cu disc din plastic.

Cutie cu 5 flacoane a 250 ml soluţie perfuzabilă, din sticlă transparentă cu dop din cauciuc clorobutilic sau bromobutilic şi capac detașabil din aluminiu prevăzut cu disc din plastic.

Este posibil ca nu toate mărimile de ambalaj să fie comercializate.

Acest medicament este destinat unei singure administrări.

Orice medicament neutilizat sau material rezidual trebuie eliminat în conformitate cu reglementările locale.

Soluţia perfuzabilă de Moxifloxacină Rompharm 400 mg/250 ml s-a dovedit compatibilă cu următoarele soluţii perfuzabile: clorură de sodiu 0,9%, clorură de sodiu 5,85%, soluţie de glucoză 5% şi 10%, soluţie Ringer şi soluţie Ringer lactat.

Moxifloxacina soluţie perfuzabilă nu trebuie administrată concomitent cu alte medicamente.

Medicamentul nu trebuie utilizat dacă soluţia conţine particule vizibile sau este tulbure.

S.C. Rompharm Company S.R.L.

Str. Eroilor, nr. 1A, Otopeni 075100, Jud. Ilfov

România

14557/2022/01-02

Data ultimei reînnoiri a autorizației: Iulie 2022

Iulie 2022

Informaţii detaliate privind acest medicament sunt disponibile pe website-ul Agenţiei Naţionale a

Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.