LISINOPRIL MEDO 20mg comprimate prospect medicament

Lisinopril Medo 5 mg comprimate

Lisinopril Medo 10 mg comprimate

Lisinopril Medo 20 mg comprimate

Lisinopril Medo 5 mg comprimate 1 comprimat conţine lisinopril (sub formă de lisinopril dihidrat), 5 mg

Lisinopril Medo 10 mg comprimate 1 comprimat conţine lisinopril (sub formă de lisinopril dihidrat), 10 mg

Lisinopril Medo 20 mg comprimate 1 comprimat conţine lisinopril (sub formă de lisinopril dihidrat), 20 mg.

Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.

Comprimat

Lisinopril Medo 5 mg comprimate

Comprimate rotunde, convexe, de culoare roz, cu diamerul de 6 mm.

Lisinopril Medo 10 mg comprimate

Comprimate rotunde, convexe, de coloare roz, cu diametrul de 7 mm.

Lisinopril Medo 20 mg comprimate

Comprimate rotunde, convexe, de coloare roz, cu diametrul de 8 mm.

Hipertensiune

Tratamentul hipertensiunii arteriale (vezi pct. pct. 4.3, pct. 4.4, 4.5 și pct. 5.1).

Insuficineţă cardiacă

Tratamentul simptomatic al insuficienţei cardiace (vezi pct. pct. 4.3, pct. 4.4, 4.5 și pct. 5.1).

Tratamentul de scurtă durată (6 săptămâni) al pacienţilor stabili din punct de vedere hemodinamic în primele 24 de ore de la un infarct miocardic acut. (vezi pct. pct. 4.3, pct. 4.4, 4.5 și pct. 5.1).

Tratamentul afecţiunii renale la pacienţii hipertensivi cu diabet zaharat de tip 2 şi nefropatie incipientă (vezi pct. pct. 4.3, pct. 4.4, 4.5 și pct. 5.1).

Doza trebuie individualizată în funcţie de profilul pacientului şi de răspunsul tensiunii arteriale (vezi pct. 4.4).

Lisinopril Medo poate fi utilizat în monoterapie sau în asociere cu alte clase de medicamente antihipertensive.

La pacienţii cu hipertensiune arterială, doza iniţială recomandată uzual este de 10 mg. Pacienţii cu stimularea puternică a sistemului renină-angiotensină-aldosteron (mai ales hipertensiune renovasculară, depleţie de sare şi/sau volum, decompensare cardiacă sau hipertensiune arterială severă) pot prezenta o scădere marcată a tensiunii arteriale după doza iniţială. La aceşti pacienţi, este recomandată o doză iniţială de 2,5-5 mg iar iniţierea tratamentului trebuie realizată sub supraveghere medicală. În prezenţa insuficienţei renale este nevoie de o doză iniţială mai mică (a se vedea Tabelul 1 de mai jos).

Doza uzuală de întreţinere eficace este de 20 mg, administrată în doză unică zilnică. În general, dacă efectul terapeutic dorit nu se obţine într-un interval de 2 până la 4 săptămâni la un anumit nivel al dozei, doza poate fi apoi crescută. Doza maximă utilizată în cadrul studiilor clinice controlate, de lungă durată, a fost de 80 mg pe zi. (vezi pct. pct. 4.3, pct. 4.4, 4.5 și pct. 5.1).

După iniţierea tratamentului cu Lisinopril Medo poate să apară hipotensiunea arterială simptomatică. Aceasta poate să apară mai ales la pacienţii trataţi în mod curent cu diuretice. Prin urmare, se recomandă prudenţă deoarece aceşti pacienţi pot avea depleţie de volum şi/sau de sare. Dacă este posibil, administrarea diureticului trebuie întreruptă cu 2-3 zile înainte de iniţierea tratamentului cu Lisinopril. Medo La pacienţii hipertensivi la care tratamentul cu diuretice nu poate fi întrerupt, tratamentul cu Lisinopril Medotrebuie iniţiat cu o doză de 5 mg. Se recomandă monitorizarea funcţiei renale şi a concentraţiei plasmatice de potasiu. Doza ulterioară de Lisinopril Medo trebuie ajustată în funcţie de răspunsul tensiunii arteriale. Dacă este necesar, se poate relua tratamentul cu diuretic (vezi pct. 4.4 și pct. 4.5).

Ajustarea dozei la pacienţii cu insuficienţă renală

La pacienţii cu insuficienţă renală, doza trebuie calculată în funcţie de clearance-ul creatininei, conform

Tabelului 1 de mai jos.

Tabelul 1 Ajustarea dozei la pacienţii cu insuficienţă renală

Clearance-ul creatininei (ml/min) Doză iniţială (mg pe zi)

Sub 10 ml/min (inclusiv pacienţii dializaţi) 2,5 mg* 10-30 ml/min 2,5-5 mg 31-80 ml/min 5-10 mg

*Doza şi/sau frecvenţa de administrare trebuie ajustate în funcţie de răspunsul tensiunii arteriale.

Doza poate fi crescută gradat până când tensiunea arterială este controlată sau până la maxim 40 mg pe zi.

Utilizarea la pacienţii hipertensivi copii şi adolescenţi în vârstă de 6-16 ani

Doza iniţială recomandată este de 2,5 mg o dată pe zi la pacienţii de la 20 la 50 kg, şi de 5 mg o dată pe zi la pacienţii cu greutate ≥50 kg. Doza trebuie ajustată individual la un maxim de 20 mg pe zi la pacienţii cu greutate de la 20 la 50 kg, şi 40 mg la pacienţii cu greutate ≥50 kg. Doze mai mari de 0.61 mg/ kg (sau mai mare de 40 mg) nu au fost studiate la copii şi adolescenţi (vezi pct. 5.1).

La copiii care au funcţia renala scăzuta, trebuie luată în considerare o doză iniţială mai mică sau creşterea intervalului dintre doze.

La pacienţii cu insuficienţă cardiacă simptomatică, Lisinopril Medo trebuie utilizat ca tratament adjuvant la tratamentul cu diuretice şi, dacă se consideră necesar, la tratamentul cu digitalice sau beta-blocante.

Tratamentul cu Lisinopril Medo poate fi început cu o doză iniţială de 2,5 mg o dată pe zi, care se administrează sub supraveghere medicală pentru stabilirea efectului iniţial asupra tensiunii arteriale. Doza de

Lisinopril Medo trebuie crescută:

- prin creşteri care să nu fie mai mari de 10 mg

- la intervale de cel puţin 2 săptămâni

- până la cea mai mare doză tolerată de către pacient, dar până la un maxim de 35 mg o dată pe zi.

Ajustarea dozei trebuie realizată în funcţie de răspunsul clinic al fiecărui pacient.

La pacienţii cu risc crescut de hipotensiune arterială simptomatică, de exemplu pacienţii cu depleţie de sare, cu sau fără hiponatremie, pacienţii cu hipovolemie sau cei trataţi intensiv cu diuretice anterior iniţierii tratamentului cu Lisinopril Medo, dacă este posibil, trebuie corectate aceste situaţii. Funcţia renală şi concentraţia plasmatică de potasiu trebuie monitorizate (vezi pct. pct. 4.3, pct. 4.4, 4.5 și pct. 5.1). .

Pacienţii trebuie trataţi, în mod corespunzător, cu tratamente standard recomandate, cum sunt trombolitice, acid acetilsalicilic şi beta-blocante. În asociere cu Lisinopril Medo poate fi utilizată nitroglicerina, administrată transdermic sau intravenos.

Doza iniţială (primele 3 zile post-infarct miocardic)

Tratamentul cu Lisinopril poate fi iniţiat în primele 24 ore de la instalarea simptomelor. Tratamentul nu trebuie iniţiat dacă tensiunea arterială sistolică este mai mică de 100 mm Hg. Prima doză de Lisinopril este 5 mg administrată oral, apoi 5 mg la 24 de ore, 10 mg la 48 ore şi 10 mg o dată pe zi. La pacienţii cu tensiune arterială sistolică scăzută (120 mm Hg sau mai puţin), la iniţierea tratamentului sau în timpul primelor 3 zile post-infarct, trebuie administrată o doză mică - 2,5 mg pe cale orală (vezi pct. 4.4).

În caz de insuficienţă renală (clearance-ul creatininei <80 ml/min), doza iniţială de Lisinopril Medo trebuie ajustată în funcţie de clearance-ul creatininei pacientului (vezi Tabelul 1).

Doza de întreţinere este de 10 mg o dată pe zi. Dacă apare hipotensiunea arterială (tensiune arterială sistolică mai mică sau egală cu 100 mm Hg) poate fi administrată o doză zilnică de întreţinere de 5 mg cu scăderi temporare la 2,5 mg, dacă este necesar. Dacă apare hipotensiunea arterială prelungită (tensiune arterială sistolică mai mică de 90 mm Hg timp de peste o oră), tratamentul cu Lisinopril Medotrebuie întrerupt.

Tratamentul trebuie continuat timp de 6 săptămâni şi apoi pacientul trebuie reevaluat. Pacienţii care dezvoltă simptome de insuficienţă cardiacă trebuie să continue tratamentul cu Lisinopril Medo (vezi pct. pct. 4.3, pct. 4.4, 4.5 și pct. 5.1).

La pacienţii hipertensivi cu diabet zaharat de tip 2 şi nefropatie incipientă, doza recomandată este de 10 mg

Lisinopril Medo o dată pe zi şi poate fi crescută, dacă este necesar, la 20 mg o dată pe zi, pentru a obţine o tensiune arterială diastolică în poziţie aşezat, sub 90 mm Hg.

În cazurile de insuficienţă renală (clearance-ul creatininei <80 ml/min), doza iniţială de Lisinopril Medo trebuie ajustată în funcţie de clearance-ul creatininei pacientului (vezi Tabelul 1).

Pentru copiii hipertensivi > 6 ani, eficacitatea si siguranta sunt limitate deasemenea si pentru alte indicaţii (vezi pct. 5.1). Lisinopril Medo nu este recomandat la copii în alte indicaţii decât hipertensiunea arterială.

Lisinopril Medo nu este recomandat la copii sub vârsta de 6, sau la copiii cu insuficienţă renală severă (RFG <30ml/min/1.73m2) (vezi pct. 5.2).

În cadrul studiilor clinice, nu au fost evidenţiate modificări legate de vârstă în ceea ce priveşte eficacitatea şi profilul de siguranţă al medicamentului. Totuşi, atunci când vârsta înaintată este asociată cu scăderea funcţiei renale, pentru a se stabili doza iniţială de Lisinopril Medo trebuie utilizate recomandările prezentate în

Tabelul 1. Ulterior, doza trebuie ajustată în funcţie de răspunsul tensiunii arteriale.

Utilizarea la pacienţi cu transplant renal

Nu există experienţă privind administrarea Lisinopril Medola pacienţii cu transplant renal recent. De aceea, tratamentul cu Lisinopril Medo nu este recomandat.

Lisinopril trebuie administrat oral, în doză zilnică unică. Similar altor medicamente administate în doză unică, lisinopril trebuie administrat în fiecare zi, la aproximativ aceeaşi oră. Absorbţia comprimatelor de lisinopril nu este influenţată de alimente.

- hipersensibilitate la lisinopril, la oricare dintre excipienţi sau la alţi inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (ECA).

- edem angioneurotic în antecedente, asociat cu un tratament anterior cu un inhibitor al ECA.

- edem angioneurotic ereditar sau idiopatic.

- trimestrele 2 şi 3 de sarcină (vezi pct. 4.4 şi 4.6).

- administrarea concomitentă a captoprilului cu medicamente care conţin aliskiren este contraindicată la pacienţii cu diabet zaharat sau insuficiență renală (RFG <60ml/min/1,73 m2) (vezi pct. 4.5 și pct. 5.1).

Hipotensiunea arterială simptomatică este observată rar la pacienţii cu hipertensiune arterială necomplicată.

La pacienţii hipertensivi trataţi cu Lisinopril, hipotensiune arterială poate să apară mai ales dacă pacientul a prezentat hipovolemie, de exemplu prin tratament diuretic, dietă hiposodată, dializă, diaree sau vărsături sau are hipertensiune arterială severă dependentă de renină (vezi pct. 4.5 şi 4.8). La pacienţii cu insuficienţă cardiacă, cu sau fără insuficienţă renală asociată, a fost observată hipotensiunea arterială simptomatică. Este mai probabil ca aceasta să apară la pacienţii cu un grad mai avansat de insuficienţă cardiacă, evidenţiată prin utilizarea unor doze mari de diuretice de ansă, hiponatremie sau insuficienţă renală funcţională. La pacienţii cu risc crescut de hipotensiune arterială simptomatică, iniţierea tratamentului şi ajustarea dozei trebuie atent monitorizate. Aceasta se aplică şi în cazul pacienţilor cu afecţiuni cardiace ischemice sau cerebrovasculare, la care o scădere excesivă a tensiunii arteriale poate determina infarct miocardic acut sau accident vascular cerebral. Dacă apare hipotensiune arterială, pacientul trebuie aşezat în poziţie de clinostatism şi, dacă este necesar, i se administrează în perfuzie soluţie salină izotonă. Un răspuns hipotensiv tranzitoriu nu reprezintă o contraindicaţie pentru dozele ulterioare, care pot fi administrate în mod obişnuit fără dificultate, odată ce tensiunea arterială a crescut după creşterea volemiei.

La unii pacienţi cu insuficienţă cardiacă şi tensiune arterială normală sau scăzută poate să apară o scădere suplimentară a tensiunii arteriale sistemice la administrarea de Lisinopril. Acest efect este anticipat şi, de regulă, nu constituie un motiv de întrerupere a tratamentului. Dacă hipotensiunea arterială devine simptomatică, poate fi necesară o scădere a dozei sau întreruperea tratamentului cu Lisinopril.

Hipotensiunea arterială în infarctul miocardic acut

Tratamentul cu Lisinopril nu trebuie iniţiat la pacienţii cu infarct miocardic acut care prezintă risc de decompensare hemodinamică gravă după tratamentul cu un vasodilatator. Aceştia sunt pacienţi cu tensiunea arterială sistolică de 100 mm Hg sau mai mică sau cei cu şoc cardiogen. În primele 3 zile după infarct, doza trebuie scăzută dacă tensiunea arterială sistolică este de 120 mm Hg sau mai mică. Dozele de întreţinere trebuie scăzute la 5 mg sau temporar la 2,5 mg, dacă tensiunea arterială sistolică este de 100 mm Hg sau mai mică. Dacă hipotensiunea arterială persistă (tensiune arterială sistolică sub 90 mm Hg timp de peste o oră), atunci tratamentul cu Lisinopril trebuie întrerupt.

Stenoză aortică şi de valvă mitrală/cardiomiopatie hipertrofică

Similar altor inhibitori ai ECA, lisinoprilul trebuie administrat cu precauţie la pacienţii cu stenoză de valvă mitrală şi obstrucţie a căii de ejecţie a ventriculului stâng, cum sunt stenoza aortică sau cardiomiopatia hipertrofică.

În caz de insuficienţă renală (clearance-ul creatininei <80 ml/min), doza iniţială de Lisinopril trebuie ajustată în funcţie de clearance-ul creatininei pacientului (vezi Tabelul 1 de la pct. 4.2) şi apoi în funcţie de răspunsul pacientului la tratament. Monitorizarea regulată a potasiului şi creatininei este o procedură de rutină la aceşti pacienţi.

La pacienţii cu insuficienţă cardiacă, hipotensiunea arterială apărută după iniţierea tratamentului cu inhibitori ai ECA poate determina unele afectări suplimentare ale funcţiei renale. În această situaţie a fost raportată insuficienţa renală acută, de obicei reversibilă.

La unii pacienţi cu stenoză bilaterală de arteră renală sau cu stenoză de arteră renală pe rinichi unic, care au fost trataţi cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, au fost observate creşteri ale uremiei şi ale concentraţiilor plasmatice de creatinină, de obicei reversibile odată cu întreruperea tratamentului. Acestea este posibil să apară mai probabil la pacienţii cu insuficienţă renală. Dacă este prezentă şi hipertensiunea arterială renovasculară, există un risc crescut de hipotensiune arterială severă şi insuficienţă renală. La aceşti pacienţi, tratamentul trebuie iniţiat sub supraveghere medicală atentă, cu doze mici şi stabilirea treptată a dozei, efectuată cu atenţie. Deoarece tratamentul cu diuretice poate fi un factor favorizant al celor de mai sus, acesta trebuie întrerupt şi funcţia renală trebuie monitorizată pe parcursul primelor săptămâni de tratament cu

Unii pacienţi hipertensivi fără afecţiuni vasculare renale preexistente evidente au prezentat creşteri ale uremiei şi ale concentraţiilor plasmatice de creatinină, de obicei minore şi tranzitorii, în special atunci când

Lisinopril a fost administrat concomitent cu un diuretic. Acest fapt este posibil să apară mai ales la pacienţii cu insuficienţă renală preexistentă. Poate fi necesară scăderea dozei şi/sau întreruperea administrării diureticului şi/sau a Lisinopril.

În infarctul miocardic acut, tratamentul cu Lisinopril nu trebuie iniţiat la pacienţii cu disfuncţie renală dovedită, definită ca o creştere a concentraţiei plasmatice a creatininei care depăşeşte 177 micromol/l şi/sau proteinurie peste 500 mg/24 ore. Dacă disfuncţia renală apare în timpul tratamentului cu Lisinopril (concentraţia plasmatică a creatininei depăşeşte 265 micromol/l sau se dublează faţă de valoarea anterioară tratamentului), medicul trebuie să aibă în vedere întreruperea tratamentului cu Lisinopril.

Edemul angioneurotic al feţei, extremităţilor, buzelor, limbii, glotei şi/sau laringelui a fost raportat mai puţin frecvent la pacienţii trataţi cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, inclusiv Lisinopril. Acesta poate să apară oricând pe parcursul tratamentului. În astfel de cazuri, tratamentul cu Lisinopril trebuie întrerupt imediat şi trebuie instituite atât tratamentul adecvat cât şi monitorizarea pentru a se asigura remisia completă a simptomelor, anterior externării pacienţilor. Chiar şi în cazurile în care a apărut numai edemul limbii, fără detresă respiratorie, pacienţii pot necesita o perioadă de ţinere sub observaţie prelungită, deoarece este posibil ca tratamentul cu antihistaminice şi corticosteroizi să nu fie suficient.

Foarte rar, au fost raportate cazuri letale provocate de edemul angioneurotic asociat cu edem laringian sau edem al limbii. Există posibilitate mai mare ca pacienţii cu interesare linguală, glotică sau laringiană să prezinte obstrucţie a căilor respiratorii, mai ales cei cu antecedente de intervenţii chirurgicale la nivelul căilor respiratorii. În astfel de cazuri trebuie instituită prompt terapia de urgenţă. Aceasta poate include administrarea de adrenalină şi/sau menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii. Pacientul trebuie să fie ţinut sub supraveghere medicală atentă, până la remiterea completă şi susţinută a simptomelor care au apărut.

Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei determină o incidenţă mai mare a edemului angioneurotic la pacienţii de rasă neagră decât la cei de alte rase.

Pacienţii cu antecedente de edem angioneurotic fără legătură cu tratamentul cu un inhibitor al ECA pot prezenta un risc crescut de edem angioneurotic în timpul tratamentului cu un inhibitor al ECA (vezi pct. 4.3

Contra-indicatii)

Reacţii de tip anafilactic la pacienţii hemodializaţi

Reacţiile de tip anafilactic au fost raportate la pacienţii supuşi dializei cu membrane cu permeabilitate mare (de exemplu AN 69) şi trataţi concomitent cu un inhibitor al ECA. La aceşti pacienţi, se va lua în considerare utilizarea unui tip diferit de membrană de dializă sau a unui medicament antihipertensiv din altă clasă.

Reacţii de tip anafilactic în timpul aferezei lipoproteinelor cu densitate mică (LDL)

Rareori, pacienţii trataţi cu inhibitori ai ECA, în timpul aferezei lipoproteinelor cu densitate mică (LDL) cu sulfat de dextran au prezentat reacţii de tip anafilactic care pot pune viaţa în pericol. Aceste reacţii au fost evitate prin întreruperea temporară a tratamentului cu inhibitor al ECA înainte de fiecare afereză.

Pacienţii trataţi cu inhibitori ai ECA în timpul tratamentului de desensibilizare (de exemplu venin de insecte) pot prezenta reacţii de tip anafilactic susţinute. La unii pacienţi, aceste reacţii au fost evitate prin întreruperea temporară a inhibitorilor ECA, dar au reapărut la readministrarea inadecvată a medicamentului.

Foarte rar, inhibitorii ECA au fost asociaţi cu un sindrom care debutează cu icter colestatic şi progresează până la necroză hepatică fulminantă şi (uneori) deces. Mecanismul acestui sindrom nu este cunoscut.

Pacienţii trataţi cu Lisinopril, care prezintă icter sau creşteri semnificative ale enzimelor hepatice, trebuie să întrerupă tratamentul cu Lisinopril şi să fie supravegheaţi adecvat din punct de vedere medical.

Neutropenia/agranulocitoza, trombocitopenia şi anemia au fost raportate la pacienţii trataţi cu inhibitori ai

ECA. La pacienţii cu funcţie renală normală şi fără alţi factori de risc, neutropenia apare rar. Neutropenia şi agranulocitoza sunt reversibile după întreruperea administrării inhibitorului ECA. Lisinopril trebuie utilizat cu maximă prudenţă la pacienţii cu boli autoimune sistemice, tratament imunosupresiv, tratament cu alopurinol sau procainamidă, sau o combinaţie a acestor factori de risc, mai ales dacă este prezentă şi o disfuncţie renală preexistentă. Unii dintre aceşti pacienţi au dezvoltat infecţii grave, care în câteva situaţii nu au răspuns la tratamentul intensiv cu antibiotice.

Dacă Lisinopril este utilizat la aceşti pacienţi, se recomandă monitorizarea periodică a numărului de leucocite, iar pacienţii trebuie instruiţi să raporteze orice semn de infecţie.

Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei determină o incidenţă mai mare a edemului angioneurotic la pacienţii de rasă neagră decât la cei de alte rase.

Similar altor inhibitori ai ECA, este posibil ca Lisinopril să fie mai puţin eficace în scăderea tensiunii arteriale la pacienţii de rasă neagră decât la cei din celelalte rase, probabil corelată cu o prevalenţă mai mare a statusului hiporeninemic la populaţia hipertensivă de rasă neagră.

Tusea a fost raportată în timpul utilizării inhibitorilor ECA. În mod caracteristic, tusea este neproductivă, persistentă şi se remite după întreruperea tratamentului. Tusea indusă de inhibitorii ECA trebuie luată în considerare în diagnosticul diferenţial al tusei.

La pacienţii supuşi unei intervenţii chirurgicale majore sau anesteziaţi cu medicamente care induc hipotensiune arterială, Lisinopril poate bloca angiotensina II care se formează consecutiv eliberării de renină.

Dacă apare hipotensiune arterială şi se consideră că este cauzată de acest mecanism, ea poate fi corectată prin expansiune volemică.

La pacienţii trataţi cu inhibitori ai ECA, inclusiv Lisinopril, s-au observat creşteri ale concentraţiei plasmatice de potasiu. Pacienţii cu risc de apariţie a hiperkaliemiei includ pacienţi cu insuficienţă renală, diabet zaharat sau pacienţi trataţi concomitent cu diuretice care economisesc potasiu, suplimente cu potasiu sau substituenţi de sare care conţin potasiu ori pacienţii care utilizează alte medicamente asociate cu creşteri ale concentraţiei plasmatice de potasiu (de exemplu heparină). Dacă se consideră necesară administrarea concomitentă a produselor menţionate mai sus este recomandată monitorizarea periodică a potasiului seric (vezi pct. 4.5).

La pacienţii cu diabet zaharat trataţi cu antidiabetice orale sau insulină, glicemia trebuie atent monitorizată pe parcursul primei luni de tratament cu un inhibitor al ECA (vezi pct. 4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune).

În general, asocierea de litiu cu Lisinopril nu este recomandată (vezi pct. 4.5).

Inhibitorii ECA nu trebuie utilizaţi în timpul sarcinii. Cu excepţia cazului în care tratamentul cu inhibitori ai

ECA este considerat esenţial, pentru femeile care doresc să rămână gravide, tratamentul trebuie schimbat cu tratamente antihipertensive alternative care prezintă un profil al siguranţei în utilizare bine stabilit în timpul sarcinii. Atunci când sarcina este diagnosticată, tratamentul cu inhibitori ai ECA trebuie întrerupt imediat şi, dacă se consideră necesar, trebuie iniţiat un tratament alternativ (vezi pct. 4.3 şi 4.6).

Utilizarea de Lisinopril nu este recomandată în timpul alăptării.

Există dovezi că administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului creşte riscul de apariţie a hipotensiunii arteriale, hiperkaliemiei şi de diminuare a funcţiei renale (inclusiv insuficienţă renală acută). Prin urmare, nu este recomandată blocarea dublă a SRAA prin administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului (vezi pct. 4.5 și pct. 5.1).

Dacă terapia de blocare dublă este considerată absolut necesară, aceasta trebuie administrată numai sub supravegherea unui medic specialist şi cu monitorizarea atentă şi frecventă a funcţiei renale, a valorilor electroliţilor şi a tensiunii arteriale.

Inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie utilizaţi concomitent la pacienţii cu nefropatie diabetică.

Datele provenite din studii clinice au evidenţiat faptul că blocarea dublă a sistemului renină-angiotensină-aldosteron (SRAA), prin administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, a blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau a aliskirenului, este asociată cu o frecvenţă mai mare a reacţiilor adverse, cum sunt hipotensiunea arterială, hiperkaliemia şi diminuarea funcţiei renale (inclusiv insuficienţă renală acută), comparativ cu administrarea unui singur medicament care acţionează asupra SRAA (vezi pct. pct. 4.3, pct. 4.4 și pct. 5.1).

În cazul în care se asociază un diuretic la tratamentul pacienţilor trataţi cu Lisinopril de obicei efectul antihipertensiv este aditiv.

Pacienţii deja trataţi cu diuretice, în special cei la care tratamentul diuretic a fost iniţiat recent, pot prezenta ocazional o scădere marcată a tensiunii arteriale după asocierea Lisinopril. Posibilitatea de apariţie a hipotensiunii arteriale simptomatice după adminsitrarea Lisinopril poate fi minimalizată prin întreruperea diureticului anterior iniţierii tratamentului cu Lisinopril (vezi pct. 4.4 şi 4.2).

Suplimente cu potasiu, diuretice care economisesc potasiu sau substituenţi de sare care conţin potasiu

Deşi în cadrul studiilor clinice, concentraţia plasmatică a potasiului s-a menţinut, de regulă, în limitele normale, la unii pacienţi a apărut hiperkaliemia. Factorii de risc pentru apariţia hiperkaliemiei includ insuficienţa renală, diabetul zaharat şi utilizarea concomitentă de diuretice care economisec potasiu (de exemplu spironolactonă, triamteren sau amilorid), suplimente cu potasiu sau substituenţi de sare care conţin potasiu. Utilizarea suplimentelor cu potasiu, diureticelor care economisesc potasiu sau a substituenţilor de sare care conţin potasiu poate determina, mai ales la pacienţii cu disfuncţie renală, creşterea semnificativă a concentraţiei plasmatice de potasiu.

Dacă Lisinopril este administrat concomitent cu un diuretic care economiseşte potasiu, hipokaliemia indusă de diuretic poate fi ameliorată.

În cazul administrării concomitente de litiu şi inhibitori ai ECA au fost raportate creşteri reversibile ale toxicităţii şi ale concentraţiilor plasmatice de litiu. Utilizarea concomitentă de diuretice tiazidice poate creşte riscul de toxicitate a litiului şi poate accentua toxicitatea litiului care este deja crescută în urma utilizării inhibitorilor ECA. Folosirea Lisinopril cu litiu nu este recomandată, însă dacă asocierea este absolut necesară, concentraţia plasmatică a litiului trebuie atent monitorizată (vezi pct. 4.4).

Medicamente antiinflamatorii nesteroidiene (AINS), inclusiv acid acetilsalicilic≥ 3 g pe zi

Administrarea cronică de AINS poate scădea efectul antihipertensiv al unui inhibitor al ECA. AINS şi inhibitorii ECA exercită un efect aditiv asupra creşterii concentraţiei plasmatice a potasiului şi pot produce o deteriorare a funcţiei renale. Aceste efecte sunt de regulă reversibile. Rareori, poate să apară insuficienţa renală acută, mai ales la pacienţii cu funcţie renală compromisă cum sunt persoanele vârstnice sau deshidratate.

Săruri de aur

După administrarea injectabilă de săruri de aur (de exemplu, aurotiomalat de sodiu), la pacienţii trataţi cu inhibitori ai ECA, au fost raportate mai frecvent reacţii similare celor din intoxicaţia cu nitriţi (simptome de vasodilataţie inclusiv eritem facial, greaţă, ameţeli şi hipotensiune arterială care pot fi severe).

Utilizarea concomitentă a acestor medicamente poate creşte efectele hipotensive ale Lisinopril. Utilizarea concomitentă de nitroglicerină şi alţi nitraţi sau alte vasodilatatoare poate scădea şi mai mult tensiunea arterială.

Utilizarea concomitentă a anumitor medicamente anestezice, antidepresive triciclice şi antipsihotice cu inhibitorii ECA poate determina scăderea suplimentară a tensiunii arteriale (vezi pct. 4.4).

Simpatomimeticele pot diminua efectele antihipertensive ale inhibitorilor ECA.

Studiile epidemiologice au arătat că administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA cu medicamente antidiabetice (insuline, antidiabetice orale) poate determina o scădere marcată a glicemiei sanguine cu risc de hipoglicemie. Apariţia acestui fenomen pare a fi mai probabilă în timpul primelor săptămâni de tratament asociat şi la pacienţii cu insuficienţă renală.

Vildagliptin

O incidenţă crescută de incidenţă edem angioneurotic a fost gasit la pacientii care iau inhibitori ACE-şi vildagliptin. Majoritatea evenimentelor au fost uşoare în severitate şi au dispărut cu tratamentul cu vildagliptin.

Acid acetilsalicilic, trombolitice, beta-blocante, nitraţi

Lisinopril poate fi utilizat concomitent cu acid acetilsalicilic (în doze cardiologice), trombolitice, beta-blocante şi/sau nitraţi.

Utilizarea inhibitorilor ECA nu este recomandată în timpul primului trimestru de sarcină (vezi pct. 4.4). Utilizarea inhibitorilor ECA este contraindicată în timpul trimestrelor 2 şi 3 de sarcină (vezi pct. 4.3 și pct. 4.4

Studiile epidemiologice privind riscul de teratogenitate după expunerea la inhibitori ai ECA în timpul primului trimestru de sarcină nu au fost relevante; totuşi, nu poate fi exclusă o uşoară creştere a potenţialului teratogen. Dacă tratamentul cu inhibitori ai ECA este considerat esenţial, la femeile care doresc să rămână gravide, tratamentul trebuie schimbat cu medicamente antihipertensive alternative care prezintă un profil al siguranţei în utilizare bine stabilit în cursul sarcinii. Atunci când sarcina este diagnosticată, tratamentul cu inhibitori ai ECA trebuie întrerupt imediat şi, dacă se consideră necesar, trebuie iniţiat un tratament alternativ.

Este cunoscut faptul că expunerea la inhibitori ai ECA în timpul trimestrelor doi şi trei de sarcină induce fetotoxicitate umană (scăderea funcţiei renale, oligohidramnios, întârzierea osificării craniului) şi toxicitate neonatală (insuficienţă renală, hipotensiune arterială, hiperkaliemie) (vezi şi pct. 5.3). În cazul expunerii la un inhibitor al ECA din trimestrul 2 de sarcină, este recomandată examinarea ecografică a funcţiei renale şi a structurii craniene a produsului de concepţie.

Copiii mamelor tratate cu inhibitori ai ECA trebuie atent supravegheaţi în ceea ce priveşte hipotensiunea arterială (vezi şi pct. 4.3 și pct. 4.4).

Nu se cunoaşte dacă Lisinopril se excretă în laptele matern, la om. Lisinoprilul se excretă în laptele femelelor de şobolan. Utilizarea Lisinopril nu este recomandată la femeile care alăptează.

Nu există studii despre efectul lisinopril asupra capacităţii de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje. În cazul conducerii vehiculelor şi folosirii utilajelor este bine să se ia în considerare ca pot apărea ocazional ameţeli sau oboseală.

Următoarele reacţii adverse au fost observate în tratamentul cu IECA:

Următoarea convenţie a fost utilizată pentru a clasifica incidenţa reacţiilor adverse: foarte frecvente (>1/10), frecvente (>1/100 şi <1/10), mai puţin frecvente (>1/1000 şi <1/100), rare (>1/10000 şi <1/1000), foarte rare (<1/10000), cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile).

Rare: scăderea hemoglobinei, scăderea hematocritului.

Foarte rare: supresia măduvei osoase, anemie, trombocitopenie, leucopenie, neutropenie, agranulocitoză (vezi pct. 4.4), anemie hemolitică, limfadenopatie, boală autoimună.

Cazuri rare de edem angioneurotic, au fost raportate pentru vildagliptin, într-un procent similar de control. O proporţie mai mare de cazuri au fost raportate atunci când vildagliptin a fost administrat în asociere cu un inhibitor al enzimei de conversie a angiotensinei (inhibitor ECA). Majoritatea evenimentelor au fost uşoare în severitate şi au dispărut cu tratamentul cu vildagliptin.

Mai puţin frecvente: hipersensibilitate (inclusiv edem angioneurotic).

Rare: Sindrom de secreţie inadecvată de hormon antidiuretic (SIADH)

Foarte rare: hipoglicemie.

Mai puţin frecvente: schimbări ale stării de dispoziţie

Rare:confuzie mintală

Cu frecvenţă necunoscută: simptome de depresie.

Frecvente: ameţeli, cefalee.

Mai puţin frecvente: parestezie, vertij, tulburări ale gustului, tulburări de somn

Frecvenţă necunoscută: sincopă.

Mai puţin frecvente: infarct miocardic posibil secundar hipotensiunii arteriale marcate la pacienţii cu risc crescut (vezi pct. 4.4), palpitaţii, tahicardie.

Frecvente: efecte ortostatice (inclusiv hipotensiune arterială).

Mai puţin frecvente: sindrom Raynaud.

Frecvente: tuse

Mai puţin frecvente: rinită

Foarte rare: bronhospasm, sinuzită, pneumonie alergică alveolară/eozinofilică.

Frecvente: diaree, vărsături.

Mai puţin frecvente: greaţă, dureri abdominale şi indigestie.

Rare: xerostomie.

Foarte rare: pancreatită, edem angioneurotic intestinal, hepatită - hepatocelulară sau colestatică, icter şi insuficienţă hepatică (vezi pct. 4.4).

Mai puţin frecvente: erupţii cutanate tranzitorii, prurit, edem angioneurotic: edem angioneurotic al feţei, extremităţilor, al buzelor, al limbii, glotei şi/sau laringelui (vezi pct. 4.4).

Rare: urticarie, alopecie, psoriazis.

Foarte rare: diaforeză, pemfigus, necroliză epidermică toxică, sindrom Stevens-Johnsons, eritem polimorf, pseudolimfom cutanat.

A fost raportat un sindrom complex care poate include una sau mai multe din următoarele reacţii: febră, vasculită, mialgie, artralgie/artrită, anticorpi antinucleari pozitivi (ANA), viteză de sedimentare a hematiilor crescută (VSH), eozinofilie şi leucocitoză, erupţii cutanate tranzitorii, fotosensibilitate sau alte manifestări dermatologice.

Frecvente: disfuncţie renală.

Rare: uremie, insuficienţă renală acută.

Foarte rare: oligurie/anurie.

Mai puţin frecvente: impotenţă.

Rare: ginecomastie.

Mai puţin frecvente: oboseala, astenie.

Mai puţin frecvente: creşteri ale uremiei, creşterea creatininei plasmatice, creşterea concentraţiei plasmatice a enzimelor hepatice, hiperkaliemie.

Rare: creşterea concentraţiei plasmatice a bilirubinei, hiponatremie.

Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului naţional de raportare, ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a

Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.

Există date limitate privind supradozajul la om. Simptomele asociate supradozajului cu inhibitori ai ECA pot include hipotensiune arterială, şoc circulator, dezechilibru electrolitic, insuficienţă renală, hiperventilaţie, tahicardie, palpitaţii, bradicardie, ameţeli, anxietate şi tuse.

Tratamentul recomandat în caz de supradozaj este administrarea prin perfuzie intravenoasă de soluţie salină izotonă. Dacă apare hipotensiune arterială, pacientul trebuie aşezat în poziţie de şoc. De asemenea, dacă se consideră necesar se poate lua în considerare tratamentul cu perfuzie de angiotensină II şi/sau catecolamine administrate intravenos. Dacă ingestia este recentă, se instituie măsuri de eliminare a lisinopril (de exemplu vărsături, lavaj gastric, administrarea de adsorbante şi sulfat de sodiu). Lisinoprilul poate fi eliminat din circulaţia generală prin hemodializă (vezi pct. 4.4). Tratamentul cu stimulator cardiac este indicat pentru bradicardia rezistentă la tratament. Semnele vitale, electroliţii plasmatici şi concentraţia plasmatică de creatinină trebuie monitorizate frecvent.

Grupa farmacoterapeutică: inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, Cod ATC: C09AA03

Lisinopril este un inhibitor al peptidil-dipeptidazei. Lisinopril inhibă enzima de conversie a angiotensinei (ECA), care catalizează conversia angiotensinei I în peptida vasoconstrictoare, angiotensina II. De asemenea, angiotensina II stimulează secreţia de aldosteron de către cortexul suprarenal. Inhibarea ECA conduce la concentraţii scăzute de angiotensină II, care determină diminuarea activităţii vasopresoare şi scăderea secreţiei de aldosteron. Această din urmă scădere poate determina o creştere a concentraţiei plasmatice de potasiu.

În timp ce mecanismul prin care lisinoprilul scade tensiunea arterială se crede a fi în principal supresia sistemului renină-angiotensină-aldosteron, lisinoprilul acţionează antihipertensiv chiar şi la pacienţii cu hipertensiune arterială hiporeninemică. ECA este identică cu kininaza II, o enzimă care degradează, bradikinina. Rămâne încă de elucidat dacă concentraţiile plasmatice crescute de bradikinină, o peptidă vasodilatatoare puternică, au un rol în efectele terapeutice ale lisinoprilului.

Efectul lisinoprilului asupra mortalităţii şi morbidităţii în insuficienţa cardiacă a fost studiat prin compararea unei doze mari (32,5 mg sau 35 mg o dată pe zi) cu o doză mică (2,5 mg sau 5 mg o dată pe zi). În cadrul unui studiu care a inclus 3164 de pacienţi, cu o perioadă mediană de urmărire de 46 luni pentru pacienţii supravieţuitori, doza mare de lisinopril a determinat o scădere cu 12% a riscului privind criteriul final combinat al mortalităţii de orice cauză şi al spitalizărilor de orice cauză (p = 0,002) şi o scădere cu 8% a riscului de mortalitate de orice cauză şi al spitalizărilor cardiovasculare (p = 0,036), comparativ cu dozele mici. S-a observat scăderea riscului de mortalitate de orice cauză (8%; p = 0,128) şi de mortalitate cardiovasculară (10%; p = 0,073). În cadrul unei analize retrospective, numărul de spitalizări pentru insuficienţă cardiacă s-a redus cu 24% (p = 0,002) la pacienţii trataţi cu doze mari de lisinopril, comparativ cu dozele mici. Avantajele simptomatice au fost similare la pacienţii trataţi cu lisinopril în doze mari, respectiv mici.

Rezultatele studiului au arătat că profilurile globale ale evenimentelor adverse pentru pacienţii trataţi cu lisinopril în doze mari sau mici au fost similare atât ca natură, cât şi ca număr. Evenimentele adverse anticipate determinate de inhibarea ECA, cum sunt hipotensiunea arterială sau disfuncţia renală, au putut fi rezolvate şi au condus rareori la întreruperea tratamentului. Tusea a apărut mai puţin frecvent la pacienţii trataţi cu lisinopril în doze mari, comparativ cu dozele mici.

În cadrul studiului GISSI-3, conceput factorial 2x2 pentru a compara efectele lisinoprilului şi ale nitroglicerinei administrate în monoterapie sau în asociere, timp de 6 săptămâni comparativ cu substanţa de control la 19394 pacienţi trataţi în primele 24 de ore după un infarct miocardic acut, lisinopril a determinat o scădere semnificativă din punct de vedere statistic a riscului de mortalitate de 11%, comparativ cu substanţa de control (2p = 0,03). Scăderea riscului în cazul monoterapiei cu nitroglicerină nu a fost semnificativă, însă asocierea de lisinopril şi nitroglicerină a determinat o scădere semnificativă a riscului de mortalitate de 17% comparativ cu substanţa de control (2p = 0,02). În subgrupele de persoane vârstnice (vârsta peste 70 ani) şi la femei, predefiniţi ca pacienţi cu risc crescut de mortalitate, au fost observate beneficii importante pentru criteriul de evaluare combinat de mortalitate şi funcţie cardiacă. Criteriul de evaluare combinat la 6 luni pentru toţi pacienţii, precum şi pentru subgrupele cu risc crescut, a demonstrat beneficii semnificative pentru cei trataţi cu lisinopril sau lisinopril plus nitroglicerină timp de 6 săptămâni, indicând un efect preventiv pentru lisinopril. Aşa cum era de aşteptat de la un tratament vasodilatator, incidenţa crescută a hipotensiunii arteriale şi a disfuncţiei renale a fost asociată cu tratamentul cu lisinopril, dar acestea nu au fost asociate şi cu o creştere proporţională a mortalităţii.

În cadrul unui studiu multicentric, randomizat, dublu-orb care a comparat lisinopril cu un blocant al canalelor de calciu la 335 pacienţi hipertensivi cu diabet zaharat de tip 2 şi nefropatie incipientă caracterizată prin microalbuminurie, lisinopril 10 mg până la 20 mg, administrat o dată pe zi timp de 12 luni, a redus tensiunea arterială sistolică/diastolică cu 13/10 mm Hg şi microalbuminuria cu 40%. Comparativ cu blocantul canalelor de calciu, care a determinat o scădere similară a tensiunii arteriale, persoanele tratate cu lisinopril au arătat o scădere semnificativ mai mare a microalbuminuriei, aceasta fiind dovada că acţiunea inhibitoare

ECA a Lisinoprilului a scăzut microalbuminuria printr-un mecanism direct care a acţionat asupra ţesuturilor renale, suplimentar faţă de efectul său de scădere a tensiunii arteriale.

Tratamentul cu lisinopril nu afectează controlul glicemiei, fapt evidenţiat prin lipsa efectului asupra concentraţiilor hemoglobinei glicozilate (HbA1c).

Într-un studiu clinic care a inclus 115 pacienţi copii şi adolescenţi cu hipertensiune arterială, în vârstă de 6-16 ani, pacienţii ce cântăresc mai puţin de 50 kg au primit sau 0.625 mg, 2,5 mg sau 20 mg lisinopril o dată pe zi, şi pacienţii care cântăresc 50 kg sau mai mult au primit sau 1,25 mg, 5 mg sau 40 mg Lisinopril o dată pe zi. La sfârşitul a 2 săptămâni, lisinoprilul administrat o dată pe zi a redus tensiunea arterială minimă într-o manieră dependentă de doză, cu o eficacitate antihipertensivă consecventă la doze mai mari de 1,25 mg.Acest efect a fost confirmat într-o fază de încetare a tratamentului, în cazul în care presiunea diastolica a crescut cu aproximativ 9 mm Hg mai mult la pacienţii randomizaţi care au luat placebo, decât a făcut-o la pacienţii care au fost aleşi randomizat, să rămână pe doze mijlocii şi mari de lisinopril. Efectul dependent de doză antihipertensiv al lisinoprilului a fost omogen în mai multe subgrupuri demografice: vârsta, stadiul

Tanner, sex, şi rasă.

Două studii extinse, randomizate, controlate (ONTARGET (ONgoing Telmisartan Alone and in combination with Ramipril Global Endpoint Trial/Studiu cu criteriu final global de evaluare, efectuat cu telmisartan administrat în monoterapie sau în asociere cu ramipril) şi VA NEPHRON-D (The Veterans Affairs

Nephropathy in Diabetes/Evaluare a nefropatiei din cadrul diabetului zaharat, efectuată de Departamentul pentru veterani)) au investigat administrarea concomitentă a unui inhibitor al ECA şi a unui blocant al receptorilor angiotensinei II.

ONTARGET este un studiu efectuat la pacienţii cu antecedente de afecţiune cardiovasculară sau cerebrovasculară sau cu diabet zaharat de tip 2, însoţite de dovezi ale afectării de organ. VA NEPHRON-D este un studiu efectuat la pacienţii cu diabet zaharat de tip 2 şi nefropatie diabetică.

Aceste studii nu au evidenţiat efecte benefice semnificative asupra rezultatelor renale şi/sau cardiovasculare sau asupra mortalităţii, în timp ce s-a observat un risc crescut de hiperkaliemie, afectare renală acută şi/sau hipotensiune arterială, comparativ cu monoterapia. Date fiind proprietăţile lor farmacodinamice similare, aceste rezultate sunt relevante, de asemenea, pentru alţi inhibitori ai ECA şi blocanţi ai receptorilor angiotensinei II.

Prin urmare, inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie administraţi concomitent la pacienţii cu nefropatie diabetică.

ALTITUDE (Aliskiren Trial in Type 2 Diabetes Using Cardiovascular and Renal Disease Endpoints/Studiu efectuat cu aliskiren, la pacienţi cu diabet zaharat de tip 2, care a utilizat criterii finale de evaluare în boala cardiovasculară sau renală) este un studiu conceput să testeze beneficiul adăugării aliskiren la un tratament standard cu un inhibitor al ECA sau un blocant al receptorilor de angiotensină II la pacienţii cu diabet zaharat de tip 2 şi afecţiune renală cronică, afecţiune cardiovasculară sau ambele. Studiul a fost încheiat prematur din cauza unui risc crescut de apariţie a evenimentelor adverse. Decesul şi accidentul vascular cerebral din cauze cardiovasculare au fost mai frecvente numeric în cadrul grupului în care s-a administrat aliskiren, decât în cadrul grupului în care s-a administrat placebo, iar evenimentele adverse şi evenimentele adverse grave de interes (hiperkaliemie, hipotensiune arterială şi afectarea funcţiei renale) au fost raportate mai frecvent în cadrul grupului în care s-a administrat aliskiren decât în cadrul grupului în care s-a administrat placebo.

Lisinoprilul este un inhibitor al ECA activ pe cale orală, care nu conţine o grupare sulfhidril.

După administrarea orală de lisinopril, concentraţiile plasmatice maxime apar în interval de aproximativ 7 ore, deşi la pacienţii cu infarct miocardic acut a existat o tendinţă de prelungire a acestui interval. Pe baza regăsirii urinare, absorbţia medie a lisinoprilului este de aproximativ 25%, cu o variabilitate interindividuală în limitele a 6-60% în intervalul de doze studiat (5-80 mg). Biodisponibilitatea absolută scade cu aproximativ 16% la pacienţii cu insuficienţă cardiacă. Absorbţia lisinoprilului nu este afectată de prezenţa alimentelor.

Se pare că lisinoprilul nu se leagă de alte proteine plasmatice cu excepţia enzimei de conversie a angiotensinei (ECA). Studiile efectuate la şobolan indică faptul că lisinoprilul traversează foarte puţin bariera hematoencefalică.

Lisinoprilul nu este supus metabolizării şi este excretat în întregime sub formă nemodificată prin urină. În cazul administrării multi-doză, lisinoprilul are un timp de înjumătăţire plasmatică prin acumulare efectiv de 12,6 ore. Clearance-ul lisinoprilului la subiecţii sănătoşi este de aproximativ 50 ml/min. Scăderea concentraţiilor plasmatice evidenţiază o fază terminală prelungită, care nu contribuie la acumularea medicamentului. Probabil că această fază terminală reprezintă legarea saturabilă de ECA şi nu este proporţională cu doza.

Afectarea funcţiei hepatice la pacienţii cu ciroză a determinat scăderea absorbţiei lisinoprilului (aproximativ 30% determinat prin regăsire urinară) şi o creştere a expunerii (aproximativ 50%) comparativ cu subiecţii sănătoşi, datorită clearance-ului scăzut.

Insuficienţa renală scade eliminarea lisinoprilului, care este excretat prin rinichi, însă această scădere devine importantă din punct de vedere clinic doar dacă rata de filtrare glomerulară scade sub 30 ml/min. În insuficienţa renală uşoară până la moderată (clearance-ul creatininei 30-80 ml/min), ASC medie (aria de sub curba concentraţiei plasmatice în funcţie de timp) a crescut doar cu 13%, în timp ce în insuficienţa renală severă (clearance-ul creatininei 5-30 ml/min) a fost observată o creştere a ASC medie de 4,5 ori.

Lisinoprilul poate fi eliminat prin hemodializă. Pe parcursul şedinţei de 4 ore de hemodializă, concentraţiile plasmatice de lisinopril au scăzut în medie cu 60%, cu un clearance de dializă cuprins între 40 şi 55 ml/min.

Pacienţii cu insuficienţă cardiacă prezintă o expunere mai mare la lisinopril comparativ cu subiecţii sănătoşi (o creştere a ASC de 125% în medie), dar pe baza regăsirii urinare a lisinopril există o absorbţie scăzută de aproximativ 16% în comparaţie cu subiecţii sănătoşi.

Profilul farmacocinetic al lisinoprilului a fost studiat la 29 pacienţi copii şi adolescenţi hipertensivi, cu vârste cuprinse între 6 şi 16 ani, cu o RFG peste 30 ml/min/1.73m2. La doze de 0,1 până la 0,2 mg/kg, concentraţiile plasmatice maxime de echilibru de lisinopril au avut loc în decurs de 6 ore, iar gradul de absorbţie pe baza recuperării urinare a fost de aproximativ 28%. Aceste valori sunt similare cu cele obţinute anterior la adulţi.

Valorile ASC şi Cmax la copii, în acest studiu au fost in concordanta cu cele observate la adulţi.

Pacienţii vârstnici prezintă concentraţii plasmatice crescute şi valori mai mari pentru ASC (creştere cu aproximativ 60%) comparativ cu cu subiecţii tineri.

Studiile la animale nu au evidenţiat anumite riscuri pentru om pe baza studiilor convenţionale farmacologice privind evaluarea siguranţei, toxicitatea după doze repetate, genotoxicitatea şi carcinogenitatea. S-a demonstrat că, inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei, ca şi clasă, induc reacţii adverse asupra dezvoltării fetale tardive, determinând moarte fetală şi malformaţii congenitale, afectând mai ales structura craniană. De asemenea, au fost raportate reacţii de fetotoxicitate, întârzierea creşterii intrauterine şi neînchiderea canalului arterial. Se consideră că aceste anomalii de dezvoltare sunt determinate parţial de o acţiune directă a inhibitorilor ECA asupra sistemului renină-angiotensină fetal, parţial de ischemia rezultată din hipotensiunea arterială maternă, precum şi de scăderile fluxului de sânge feto-placentar şi alimentării fătului cu oxigen/substanţe nutritive.

Manitol (E421)

Hidrogenofosfat de calciu dihidrat

Oxid roşu de fer (E172)

Amidon de porumb

Amidon pregelatinizat

Stearat de magneziu

Vezi pct 4.4 Atenţionări şi precauţii speciale - reacţii anafilactictoide la pacienţii hemodializaţi.

4 ani

A se pastra la temperaturi sub 25ºC, în ambalajul original.

Lisinopril Medo 5 mg comprimate

Cutie cu 3 blistere din Al/PVC a câte 10 comprimate.

Lisinopril Medo 10 mg comprimate

Cutie cu 3 blistere din Al/PVC a câte 10 comprimate.

Lisinopril Medo 20 mg comprimate

Cutie cu 2 blistere din PVDC/Al a câte 10 comprimate.

Fără cerinţe speciale.

MEDOCHEMIE ROMÂNIA SRL,

Str. Prof. Dr. I. Cantacuzino nr. 5, sector 1, Bucureşti,

România

8001/2015/01 8002/2015/01 8003/2015/01

Dată reînnoire - August 2015

August 2015