Prospect DIGOXIN ZENTIVA 0.25mg comprimate

DIGOXIN ZENTIVA 0,25 mg comprimate

Un comprimat conţine digoxină 0,25 mg.

Excipient cu efect cunoscut: lactoză monohidrat 80,25 mg.

Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.

Comprimat.

Comprimate rotunde cu suprafaţă plană, aspect uniform, structură compactă şi omogenă, cu margini conturate, intacte, de culoare albă sau foarte slab gălbui, fără miros.

- Digoxina este indicată în:

- insuficienţa cardiacă congestivă cu disfuncţie sistolică dominantă,

- insuficienţa cardiacă cronică asociată cu fibrilaţie atrială;

- tahiaritmii supraventriculare: flutter şi fibrilaţie atrială, tahicardie paroxistică supraventriculară, tahicardie joncţională.

Acest medicament este destinat adulţilor, adolescenţilor şi copiilor cu vârsta peste 3 ani

Dozajul este strict individual.

Din cauza intervalului terapeutic îngust și a riscului ridicat de intoxicație, doza trebuie strict individualizată în funcție de vârsta pacientului, masa corporală slabă și funcția renală.

Digitalizarea efectuată treptat este o practică obișnuită. Doza variază între 0,250 - 0,500 mg pe zi, la pacienții vârstnici, de obicei se administrează o doza inițială mai mică. La pacienții cu funcție renală normală, starea de echilibru se realizează după 6 - 7 zile de administrare a digoxinei.

În mod excepțional, în cazul în care este necesar un efect terapeutic rapid, se poate utiliza o digitalizare rapidă. O doză de încărcare de 0,500 mg trebuie administrată de 1 până la 2 ori în prima zi, apoi trebuie administrate 0,250 mg la fiecare 6 până la 8 ore între ziua 2 și ziua 4.

Doza zilnică de întreținere obișnuită este de 0,125 - 0,250 mg cu administrare orală, o dată pe zi.

Copii cu vârsta peste 3 ani

Copiilor cu vârsta peste 3 ani li se administrează doze relativ mai mari comparativ cu adulții. Doza inițială de încărcare variază între 10 - 50 μg/kg greutate corporală. Doza de încărcare este administrată, de obicei, în 3-4 doze parțiale în intervale de 6 - 8 ore, cu o monitorizare atentă a stării clinice în prima până în a doua zi de tratament. Doza zilnică de întreținere variază între 10 - 25 μg/kg greutate corporală o dată pe zi, în funcție de vârstă și de funcția renală.

Atunci când sunt tratați pacienți vârstnici, trebuie luată în considerare posibilitatea unei funcții renale reduse și a unei mase corporale slabe mai mici. Dacă este necesar, doza trebuie redusă și ajustată în funcție de farmacocinetica modificată pentru a preveni concentrațiile serice crescute de digoxină și riscul de toxicitate. Semnele de toxicitate la digoxină trebuie evaluate cu atenție, iar concentrațiile serice de digoxină trebuie monitorizate atunci când este necesar.

La vârstnici, doza de întreținere este mai mică și poate fi redusă la 0,125 mg.

În insuficiența renală, doza zilnică administrată trebuie ajustată proporțional cu scăderea clearance-ului creatininei endogene (Clcr) sau cu creșterea concentrației plasmatice a creatininei (Clcr). În Clcr sub 0,83 ml/s, adică sub 50 ml/min sau în Clcr peste 150 μmol/l, doza zilnică de întreținere scade aproximativ la ½ - ⅓. În Clcr sub 0,42 ml/s, adică sub 25 ml/min sau în Clcr peste 300 μmol/l, doza zilnică de întreținere scade la ⅓ sau chiar mai puțin, cel mai bine sub monitorizarea concomitentă a concentrațiilor plasmatice de digoxină (cerință absolută în anurie sau hemodializă).

Doza maximă unică este de 1 mg pe zi, doza maximă zilnică este de 2 mg cu administrare orală.

Produsul trebuie luat înainte de masă. În caz de greață la nivel gastric, poate fi luat după masă. Trebuie administrat cu o cantitate mică de lichid. Se recomandă administrarea produsului în mod regulat, în acelaşi moment al zilei.

- Hipersensibilitate la substanţa activă, la alte glicozide digitalice sau la oricare dintre excipienţii enumeraţi la pct. 6.1;

- Hipersensibilitate la alte glicozide digitalice;

- Intoxicaţie digitalică;

- Insuficiență miocardică cu ritm sinusal lent sau ritm atrial lent și blocuri AV de gradul II și III (blocurile intra-ventriculare nu sunt contraindicate);

- Tahiaritmii supraventriculare în cadrul sindromului Wolf-Parkinson-White;

- Hiperexcitabilitate ventriculară în special extrasistole survenite când pacientul se află deja sub acţiunea unui preparat digitalic;

- Cardiomiopatie hipertrofică cu obstrucție şi cardiomiopatie restrictivă;

- Pericardita cronică constrictivă;

- Tahicardie ventriculară în infarctul miocardic recent şi fibrilaţie ventriculară;

- Administrare de sultopridă, calciu intravenos;

- Simptome de supradozaj digitalic.

Raportul beneficiu/risc trebuie luat în considerare cu atenție în:

- insuficiență cardiacă congestivă datorată unei obstrucții mecanice fără fibrilație atrială concomitentă (stenoză mitrală severă cu tahicardie sinusală, stenoză a valvei aortice, anevrism, embolie pulmonară repetată, cor pulmonale în insuficiența respiratorie, pericardită);

- hipoxemie acută;

- infarct miocardic acut;

- miocardită acută;

- pacienţi vârsnici;

- tulburări ale electroliților și ale echilibrului acido-bazic (hipokaliemie, hiperkaliemie, hipomagneziemie, hipocalcemie, hipercalcemie, acidoză);

- sindromul sinusului bolnav;

- cardioversie planificată;

- pacienți cu mixedem;

- tahicardie ventriculară și extrasistole ventriculare.

Pacienții cărora li se administrează digoxină trebuie testați în mod regulat pentru factorii care cresc riscul de toxicitate, inclusiv funcția renală (concentrația serică a creatininei sau ureei) și dezechilibrele electrolitice (în special concentrațiile potasiului seric). Testarea la interval de șase luni este, în general, recomandată pentru pacienții cu insuficiență cardiacă stabilă, în timp ce monitorizarea anuală poate fi suficientă pentru cei cu fibrilație atrială. Cu toate acestea, frecvența evaluărilor trebuie ajustată în funcție de contextul clinic.

Concentrațiile plasmatice de digoxină trebuie verificate dacă apar semne de toxicitate sau dacă sunt suspectate concentrații subterapeutice. În plus, poate fi benefică monitorizarea concentrațiilor plasmatice de digoxină după inițierea tratamentului (odată ce starea de echilibru este atinsă) sau după o modificare a dozei (la pacienții cu funcție renală normală), pentru a confirma că doza este în intervalul terapeutic. Sângele trebuie prelevat la cel puțin șase ore după ultima doză de digoxină. Se recomandă prudență la valorile concentrației care nu se aliniază cu starea clinică a pacientului, deoarece substanțele endogene asemănătoare digoxinei sau alți compuși exogeni pot interfera cu testul, compromițând rezultatele.

Concentrația plasmatică țintă a digoxinei este <1,2 ng/ml. Cu toate acestea, există o suprapunere semnificativă a concentrațiilor plasmatice între pacienții fără semne de toxicitate și cei care prezintă simptome de toxicitate. Majoritatea pacienților care prezintă semne de toxicitate au în general concentrații plasmatice care depășesc 2 ng/mL (2,56 nmol/l). Cu toate acestea, concentrația serică de digoxină trebuie interpretată în context clinic, luând în considerare factori precum starea de sănătate generală și cardiacă a pacientului, tratamentul concomitent, bolile recidivante recente, funcția renală și concentrațiile serice ale electroliților (deoarece hipokaliemia, hipercalcemia și hipomagneziemia pot exacerba efectele digoxinei).

Aritmii

S-a raportat că digoxina provoacă aproape orice tulburare de ritm. Cele care trebuie considerate ritmuri de toxicitate la digoxină sunt blocul atrioventricular Mobitz tip I nou apărut (periodicitatea

Wenckebach), ritmul joncțional accelerat cu sau fără bloc atrioventricular de grad înalt, tahicardia atrială neparoxistică cu bloc atrioventricular și tahicardia ventriculară bidirecțională. La pacienții cu fibrilație atrială stabilă, ritmul ventricular de regularizare reprezintă bloc cardiac complet cu evadare joncțională accelerată din cauza toxicității digoxinei.

Disfuncția nodului sinusal

Este cunoscut faptul că digoxina provoacă disfuncție a nodului sinusal (denumit anterior sindromul sinusului bolnav), care se manifestă ca bradicardie sinusală, pauze sau stop sinusal, bloc de ieșire sinoatrial, incompetență cronotropă sau bradicardie care alternează cu tahicardie (adică, sindromul bradicardie-tahicardie). Simptomele clinice rezultă din hipoperfuzia organelor terminale.

Administrarea digoxinei imediat după infarctul miocardic nu este contraindicată. Cu toate acestea, se recomandă prudență atunci când se prescrie digoxină la pacienții cu fibrilație atrială post-infarct miocardic, în special în absența insuficienței cardiace. Unele studii retrospective de urmărire au asociat utilizarea digoxinei după infarctul miocardic cu o mortalitate crescută la astfel de pacienți, în special la cei fără insuficiență cardiacă inițială. Acest lucru poate fi atribuit efectelor inotrope ale digoxinei, care cresc cererea miocardică de oxigen și pot duce la ischemie.

Amiloidoza cardiacă

Digoxina poate fi utilizată cu prudență la pacienți selecționați cu amiloidoză cardiacă, la doze mai mici, cu monitorizarea atentă a concentrațiilor plasmatice ale medicamentului, a funcției renale și a electroliților. Folosind atât raționamentul clinic, cât și o evaluare a raportului risc/ beneficiu, digoxina poate fi luată în considerare în cazurile de fibrilație atrială cu frecvențe ventriculare necontrolate sau insuficiență cardiacă cu debit scăzut, atunci când nu există alte opțiuni rezonabile.

Din cauza lipsei datelor la om, utilizarea digoxinei la pacienții cu miocardită trebuie evitată. În studiile la animale, digoxina a fost asociată cu o mortalitate crescută la șoarecii cu miocardită virală.

Pericardită constrictivă

La pacienții cu pericardită constrictivă, digoxina poate fi utilă atunci când sunt prezente fibrilația atrială și răspunsul ventricular rapid.

La pacienții cărora li se administrează diuretice și un inhibitor ECA sau numai diuretice, s-a dovedit că întreruperea digoxinei are ca rezultat o deteriorare clinică.

Toleranta la efort

Digoxina îmbunătățește toleranța la efort la pacienții cu insuficiență cardiacă cu fracție de ejecție redusă și ritm sinusal normal. La pacienții cu fibrilație atrială, efectul digoxinei este evident în repaus.

În timpul efortului fizic, ritmul cardiac este controlat inadecvat.

Electrocardiografie

Modificările electrocardiografice, chiar și fără toxicitate la digoxină sau cu toxicitate ușoară, includ aritmii, aplatizarea sau inversarea undei T, denivelarea segmentului ST și creșterea amplitudinii undei

U. Toxicitatea moderată poate provoca un interval PR prelungit (bloc atrio-ventricular de gradul I) sau bradicardie sinusală. Toxicitatea severă poate duce la bloc atrio-ventricular de gradul doi sau trei, stop sinusal sau bloc de ieșire sinoatrial. Digoxina poate provoca denivelare ST fals pozitivă în timpul monitorizării electrocardiografice ambulatorie și testelor de efort.

Hipokaliemie, hipercalcemie și hipomagneziemie

Hipokaliemia promovează legarea miocardică a digoxinei, crescând sensibilitatea miocardică la medicament și reduce clearance-ul renal, predispunând astfel pacienții la toxicitatea digoxinei.

Hipercalcemia amplifică efectele digoxinei asupra contractilității și excitabilității miocardului. În consecință, semnele și simptomele toxicității digoxinei se pot manifesta chiar și la niveluri normale de digoxină atunci când este prezentă hipercalcemie.

Hipomagneziemia afectează funcția Na+/K+ ATPazei, rezultând un potențial membranar de repaus mai puțin negativ și creșterea sensibilității miocardice la digoxină.

Malabsorbție

Pacienții cu defecte ale mucoasei intestinale, cum este sindromul de malabsorbție, sau cei care au suferit intervenții chirurgicale gastrointestinale (în principal rezecții ale părții superioare a intestinului subțire, unde digoxina este în principal absorbită) pot necesita doze mai mari de digoxină.

Cardioversie cu curent continuu

Riscul de a provoca tahiaritmii ventriculare maligne cu cardioversia cu curent continuu este mult crescut în prezența toxicității digitalice. Deși pacienții tratați cu digoxină, fără dovezi clinice de toxicitate digitală, prezintă un risc scăzut de aritmii ventriculare grave post-cardioversie, digoxina trebuie întreruptă timp de 24-48 de ore înainte de cardioversia electivă cu curent continuu, deoarece medicamentul s-a dovedit a fi un factor de risc independent pentru eșecul cardioversiei electrice imediate și recidiva fibrilației atriale.

Afectare tiroidiană

În hipertiroidie, poate apărea rezistenţă la acţiunea digoxinei.

DIGOXIN ZENTIVA se administrează cu atenție la pacienții care au primit deja glicozide cardiace, iar doza de digoxină trebuie redusă dacă glicozidele cardiace au fost administrate cu două săptămâni înainte.

La pacienţii cu afectarea funcţiei renale, la vârstnici şi la prematuri, dozele de DIGOXIN ZENTIVA trebuie reduse şi trebuie monitorizată concentraţia plasmatică a acestuia.

Acest medicament conţine lactoză monohidrat. Pacienţii cu afecţiuni ereditare rare de intoleranţă la galactoză, deficit de lactază (Lapp) sau sindrom de malabsorbţie la glucoză-galactoză nu trebuie să utilizeze acest medicament.

Efectele digoxinei pot fi afectate de medicamente care îi pot modifica farmacocinetica, farmacodinamia sau ambele.

Absorbția digoxinei este prelungită de alimente, dar nu este afectată cantitativ.

Interacțiuni farmacodinamice medicamentoase

Digoxina și blocantele canalelor de calciu non-dihidropiridine (inclusiv verapamil sau diltiazem), precum și beta-blocante, încetinesc conducerea AV și reduc frecvența cardiacă, crescând riscul de bradicardie și bloc cardiac. Prin urmare, se recomandă prudență atunci când se utilizează digoxină în asociere cu beta-blocante sau blocante non-dihidropiridine ale canalelor de calciu.

Alte interacțiuni farmacodinamice ale digoxinei cu calciul intravenos, agentul de blocare neuromuscular succinilcolina, simpatomimetice și alte antiaritmice (chinidină, propafenonă sau amiodaronaă, cresc riscul de aritmii. Prin urmare, aceste combinații trebuie evitate ori de câte ori este posibil, sau administrate cu prudență, asigurând o monitorizare atentă a oricăror reacții adverse.

Diureticele care elimină (tiazide, de ansă) și care economisesc potasiul și corticosteroizii necesită monitorizarea concentrațiilor serice de electroliți.

Interacțiuni farmacocinetice medicamentoase

Medicamente care cresc concentrația de digoxină în organism

Digoxina este un substrat al glicoproteinei P. Inhibitorii glicoproteinei P pot crește concentrațiile digoxinei în sânge prin creșterea absorbției acesteia și/sau scăderea clearance-ului renal (vezi pct. 5.2 'Proprietăți farmacocinetice”). Prin urmare, se recomandă prudență la administrarea concomitentă a acestor medicamente. Concentrațiile serice de digoxină trebuie monitorizate și doza de digoxină redusă dacă este necesar.

- Inhibitorii glicoproteinei P includ:

- Inhibitori de multikinaze: lapatinib, vandetanib, vemurafenib

- Blocante ale canalelor de calciu: verapamil, diltiazem

- Antiaritmice: chinidină, amiodaronă, propafenonă

- β-blocante: carvedilol

- Blocanţi ai receptorilor de angiotensină: telmisartan

- Inhibitori ECA: captopril

- Inhibitori de protează: ritonavir, saquinavir

- Antibiotice: eritromicină, claritromicină), tetraciclină, gentamicină

- Statine: atorvastatină

- Inhibitori ai pompei de protoni: omeprazol

- AINS: indometacin

Alte medicamente care cresc concentrațiile de digoxină implică tolvaptan, spironolactonă, ticagrelor, ranolazină, ciclosporină sau chinină.

Medicamente care scad concentrațiile de digoxină din organism

Absorbția digoxinei este redusă de cărbune, schimbători de ioni anionici (colestiramină, colestipol), fibre, antiacide, antidiareice, metoclopramidă, neomicină, sulfasalazină, acid para-aminosalicilic, gliadine (peptide gliadină), rifampină sau actinoterapie. În plus, se știe că fitofarmaceuticele care conțin sunătoare sau extractele acesteia reduc nivelurile plasmatice și efectul digoxinei.

Digoxina traversează liber bariera placentară, dar nu este teratogenă și, în general, nu exercită efecte adverse asupra fătului atunci când este administrată în doze adecvate. Cu toate acestea, concentrațiile toxice de digoxină au fost legate de avortul spontan și moartea fătului. Prin urmare, utilizarea sa trebuie luată în considerare cu atenție, asigurându-se că beneficiul clinic pentru mamă depășește riscurile potențiale pentru fătul în curs de dezvoltare. În plus, semnele clinice ale toxicității digoxinei și concentrațiile acesteia trebuie monitorizate îndeaproape, deoarece concentrațiile plasmatice de digoxină în timpul sarcinii pot fi nesigure și compromise din cauza circulației fragmentelor asemănătoare digoxinei.

Deși s-a speculat că digoxina poate avea un efect direct asupra miometrului, ducând potențial la prematuritate relativă, influența afecțiunii cardiace de bază a mamei nu poate fi exclusă. Nu s-a demonstrat că digoxina cauzează întârziere în creștere, iar scorul Apgar la un minut a fost similar cu cel al sugarilor din grupul de control care nu au fost expuși la digoxină.

Digoxina administrată la mamă a fost utilizată cu succes pentru a trata tahicardia fetală și insuficiența cardiacă congestivă.

Digoxina trece în laptele matern în concentrații similare cu cele din plasmă. Cu toate acestea, aceste concentrații sunt foarte scăzute și nu sunt de așteptat efecte farmacologice sau adverse la sugarii alăptați, mai ales în comparație cu dozele terapeutice prescrise copiilor. Această cantitate nu are relevanță farmacologică în comparație cu dozele terapeutice pentru copii. Prin urmare, administrarea digoxinei în timpul alăptării este posibilă, dar numai în cazurile clar indicate.

Nu sunt disponibile date.

Deoarece s-au raportat tulburări ale sistemului nervos central și de vedere la pacienții care iau digoxină, se recomandă prudență atunci când conduceți vehicule sau folosiți utilaje.

Frecvența și severitatea reacțiilor adverse la medicament după administrarea digoxinei depind atât de doză, cât și de starea pacientului și de farmacoterapia concomitentă.

Când digoxina este utilizată în doze terapeutice sau este în concentrații serice terapeutice, iar farmacoterapia concomitentă și alte riscuri ale pacienților ăt luate în considerare împreună, apariția reacțiilor adverse este minimă.

Reacţiile adverse sunt clasificate în funcţie de frecvenţă, folosind următoarea convenţie: foarte frecvente (≥1/10), frecvente (≥1/100 şi <1/10), mai puţin frecvente (≥1/1000 şi <1/100), rare (≥1/10000 şi <1/1000), foarte rare (<1/10000), cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile).

În general, reacţiile adverse raportate în timpul tratamentului cu digoxină sunt dependente de doză. La concentraţii de digoxină între 0,8 nanograme/ml (1,02 nanomoli/litru) - 2,0 nanograme/ml (2,56 nanomoli/litru) există un risc minim de apariţie a semnelor şi simptomelor toxice.

Peste aceste limite simptomele şi semnele toxice devin mai frecvente, iar valorile peste 3,0 nanograme/ml (3,84 nanomoli/litru) sunt toxice.

Concentraţiile serice ale digoxinei trebuie corelate cu starea clinică a pacientului, potasemia şi funcţia tiroidiană.

Alte glicozide, inclusiv metaboliţii digoxinei, pot interfera cu determinarea serică a digoxinei şi trebuie avut în vedere acest lucru atunci când este vorba de valori care nu corespund cu starea clinică a pacientului.

Reacţiile adverse ale digoxinei la sugari şi copii sunt diferite faţă de efectele la adulţi.

La pacienţii tineri, digoxina poate produce: anorexie, greaţă, vărsături, diaree şi tulburări ale SNC, acestea fiind rar simptomele supradozajului.

Frecvente: bradicardie, bloc AV de grad 1, extrasistole, bigeminism.

Foarte rare: tahiaritmie supraventriculară, tahicardie (cu sau fără bloc) și alte aritmii.

De obicei semnul premonitor al toxicităţii digoxinei este apariţia contracţiilor ventriculare premature, ce se pot transforma în extrasistole bigeminate sau trigeminate. În caz de supradozaj pot apare tahicardii atriale (de obicei -indicaţii ale tratamentului cu digoxina). Tahicardia atrială cu un anumit grad de bloc atrio-ventricular este caracteristică, fără ca pulsul să fie neapărat crescut.

Prelungirea intervalului PR şi subdenivelarea segmentului ST care nu ar trebui considerate semne de toxicitate. Toxicitatea cardiacă poate apărea la doze terapeutice la pacienţii cu afecţiuni care modifică sensibilitatea la digoxină.

Manifestările extracardiace se asociază, în principal, cu supradozajul, dar pot apărea şi ca urmare a unor creşteri tranzitorii ale concentraţiei serice prin absorbţie rapidă.

Frecvente: reacţie alergică.

Frecvente: greaţă şi vărsături care, de obicei, se remit în câteva ore de la administrarea medicamentului.

Poate apărea, de asemenea, diaree. Nu se recomandă să se interpreteze greaţa ca semn precoce de supradozaj digitalic.

Administrarea orală a digoxinei s-a asociat cu ischemie intestinală şi, rar, cu necroză intestinală.

Tulburări de metabolism şi nutriţie:

Foarte rare: anorexie.

Foarte rare: ginecomastia.

Foarte rare: cefalee

Mai poate să pară: slăbiciunea musculară, apatie, fatigabilitate, astenie, stare de rău, ameţeli, confuzie, depresie şi chiar psihoze.

Foarte rare: dezorientare.

Frecvente: tulburări de vedere (contur alb al obiectelor întunecate, perturbarea vederii culorilor - mai ales cu galben și verde).

Mai poate să pară: vedere înceţoşată.

Rare: poate apărea erupţie cutanată cu caracter urticariform sau scarlatiform, însoţită de eozinofilie marcată.

Foarte rare: trombocitopenie.

Foarte rare: oboseală, stare generală de rău.

La doze mari și toxice, digoxina scade contracția miocardului și poate agrava insuficiența cardiacă.

Raportarea reacțiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniștii din domeniul sănătății sunt rugați să raporteze orice reacție adversă suspectată la

Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România

Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1

București 011478- RO e-mail: adr@anm.ro

Website: www.anm.ro

Deși intoxicația cu digoxină este relativ frecventă, este rareori letală. Intoxicația severă cu digoxină are o rată a mortalității de aproximativ 20%. La pacienţii adulți sănătoși, o doză mai mare de 10 mg poate fi letală. La copii și adolescenți, ingestia a mai mult de 4 mg sau 0,3 mg/kg greutate corporală reprezintă o toxicitate gravă.

Semnele și simptomele toxicității digoxinei devin mai frecvente la concentrații de peste 2,0 ng/ml (2,56 nmol/l), deși există o variabilitate interindividuală considerabilă. În consecință, diagnosticul se bazează în primul rând pe suspiciunea clinică și pe caracteristicile clinice (inclusiv modificări electrocardiografice) care sugerează intoxicație cu digoxină și poate fi confirmat prin evaluarea concentrației serice de digoxină.

Manifestări cardiace

Manifestările cardiace ale toxicității digoxinei includ bradicardie, bloc atrioventricular, contracții ventriculare premature, tahicardie ventriculară, hipotensiune arterială și șoc cardiogen, adesea asociat cu oboseală. Decesele se datorează de obicei fibrilației ventriculare, rezistente la cardioversie electrică sau stopului asistolic. Pentru detalii suplimentare despre constatările electrocardiografice legate de toxicitatea digoxinei (vezi pct. 4).

Manifestări non-cardiace

Simptomele extracardiace ale toxicității cu digoxină sunt nespecifice și greu de diferențiat de alte boli frecvente la pacienții sub tratament cu digoxină. Aceste simptome pot afecta sistemul gastrointestinal (anorexie, greață, vărsături, diaree), sistemul nervos central (dureri de cap, stare generală de rău, oboseală, confuzie) sau vederea (contururi albe ascuțite în jurul obiectelor întunecate, elemente plutitoare colorate, vedere de obicei în nuanțe de galben sau verde). Tulburări vizuale au fost raportate la 10-25% dintre pacienții cu alte semne de toxicitate la digoxină.

Toxicitatea digoxinei afectează predominant persoanele în vârstă din cauza funcției renale reduse, dezechilibrelor electrolitice și deshidratării. În plus, interacțiunile dintre digoxină și alte medicamente pot crește riscul de toxicitate la digoxină la anumite grupe de pacienți. La pacienţii cu boală renală în stadiu terminal supuși hemodializei, utilizarea digoxinei a fost asociată cu o mortalitate crescută, în special la cei cu concentrații serice scăzute de potasiu înainte de dializă.

Copiii tolerează în general doze mai mari de digoxină decât adulții. Simptomele non-cardiace precum anorexia, greața, vărsăturile și oboseala sunt nespecifice, făcând electrocardiografia metoda principală de diagnosticare a toxicității. În timp ce aritmiile sunt mai frecvente la adulți, tulburările de conducere

AV sunt predominante la copii. Blocul AV este adesea cel mai timpuriu semn de toxicitate și poate preceda blocul cardiac avansat.

Management

În intoxicaţie, administrarea digoxinei trebuie întreruptă în primul rând! Trebuie să se efectueze lavaj gastric (totuși, lavajul gastric nu este recomandat în bradicardie semnificativă datorită riscului de iritaţie vagală) și trebuie administrat cărbune medicinal pentru a preveni absorbția digoxinei. Antidotul digoxinei este antidigoxină (Digitalis-Antidot BM inj.). 80 mg de antidot se leagă de 1 mg de digoxină. Dacă nu este disponibil, este recomandat clorură de potasiu 4 - 10 g pe zi, administrare orală sau lent în perfuzie i.v. În tulburările ritmului ventricular, administrarea de lidocaină, fenitoină sau procainamidă s-a dovedit benefică după corecția kaliemiei. Beta-blocantele pot fi administrate doar în cazul în care nu există riscul de bradicardie.

În bradicardie și bloc, se recomandă atropina însă poate fi necesar un pace-maker cardiac temporar.

Cardioversia poate fi efectuată după eșecul intervențiilor anterioare. În caz de supradozaj masiv poate apărea hiperkaliemie progresivă. Se administrează glucoză în perfuzie și insulină. Trebuie corectate nivelele de potasemie.

Digoxina nu poate fi eliminată din organism prin dializă. Terapia trebuie efectuată sub monitorizare permanentă a ECG și a electroliților serici.

Anticorpii specifici antidigoxina Fab sunt tratamentul specific al toxicităţii digoxinice şi sunt foarte eficace.

Remisia rapidă a complicaţiilor asociate intoxicaţiei severe cu digoxină, digitoxină şi glicozizi înrudiţi a urmat administrarii intravenoase de fragmente de anticorpi digoxin-specifici ovini (Fab).

Grupa farmacoterapeutică: sistem cardiovascular, terapia cordului, glicozizi cardiotonici, glicozizi digitalici, codul ATC: C01AA05.

Digoxina este o glicozidă cardiacă cu acţiune intensă rapidă şi de scurtă durată, din grupul digitalis.

Prin efectul direct (pe miocard și mușchii netezi ai vaselor sanguine) și indirect (pe nervul vag), digoxina mărește forța contracției miocardice sistolice (efect inotrop pozitiv), scade ritmul cardiac (efect cronotrop negativ) și scade rata de conducere la nivelul nodului atrioventricular (efect antiaritmic).

Mecanismul de acțiune al digoxinei este legarea digoxinei de ATP-aza Na/K dependentă în membrana celulară. Această inhibare a activității ATP-azei Na/K dependentă determină acumularea de ioni de sodiu intracelular, care prin schimb cu ioni de calciu vor provoca secundar creşterea concentrației intracelulare a ionilor de calciu, crescând astfel contractilitatea miocitului.

Prin îmbunătățirea perfuziei renale, crește producția de urină care facilitează eliminarea surplusului de apă (surplusul de apă este consecința insuficienței cardiace). Ajută la eliminarea edemelor periferice de la nivelul picioarelor, scurtarea respirației și îmbunătățirea activității fizice.

Acţiunile farmacodinamice ale digoxinei sunt multiple şi complexe, implicând atât mecanisme hemodinamice cât şi neurohormonale.

Digoxina are o acţiune directă la nivelul miocardului, proporţională cu doza, crescând contractilitatea miocardului şi o acţiune indirectă la nivelul aparatului cardiovascular, prin intermediul sistemului nervos vegetativ. Creşterea contractilităţii rezultă indirect din modificarea complianţei venoase, determinată prin influenţarea sitemului nervos vegetativ cât şi prin stimularea venoasă directă.

Interacţiunea dintre acţiunea directă şi indirectă guvernează răspunsul întregului aparat circulator, care nu este identic la toţi subiecţii. În prezenţa anumitor aritmii supraventriculare, încetinirea conducerii impulsului atrio-ventriculare, mediată neurogen este semnificativă.

Gradul de activare neurohormonală care apare la pacienţii cu insuficienţă cardiacă este asociată cu deteriorare clinică şi risc crescut de deces. Digoxina reduce activarea sistemului nervos simpatic ca şi a sistemului renină-angiotensină independent de acţiunea sa inotropă.

Nu se cunoaşte dacă acest mecanism este indus datorită efectelor simpato-inhibitorii sau prin mărirea sensibilităţii mecanismului baroreflex.

Concentraţia scăzută de potasiu extracelular potenţează considerabil acţiunea digoxinei (hiperkalemia având efect invers).

La concentraţii terapeutice digoxina creşte forţa şi velocitatea contracţiei miocardice sistolice (efect inotrop pozitiv), scade frecvenţa cardiacă (efect cronotrop negativ) şi scade rata de conducere în atriu şi la nivelul nodulului atrio-ventricular, prin creşterea impulsurilor vagale eferente, cu reducerea tonusului simpatic. Digoxina, de asemenea, scade activitatea neurohormonală crescută, prezentă frecvent la pacienţii cu insuficienţă cardiacă.

După administrarea orală a comprimatelor de digoxină, absorbția din tractul gastro-intestinal este de aproximativ 70% din doza utilizată.

Aproximativ 25% din digoxină se leagă de proteina plasmatică albumină. Volumul de distribuție este ridicat datorită legării extinse de țesutul muscular. Digoxina nu se leagă de țesutul gras.

Digoxina pătrunde în lichidul cefalorahidian, placentă și, de asemenea, în laptele matern. Nu este posibilă eliminarea digoxinei prin dializă. Faza de distribuție este terminată după 6 - 8 ore de la administrare. La majoritatea pacienților compensați după stabilizarea concentrației digoxinei în sânge, nivelele de digoxină rămân în intervalul terapeutic de 0,5 - 2 ng/ml, dar variabilitatea interindividuală este mare. Efectul digoxinei este de aproximativ 2 ore și atinge vârful la 6 ore după administrarea orală.

Digoxina este eliminată în cea mai mare parte nemodificată prin rinichi, 30-50% din doza zilnică în 24 de ore, eliminarea enterohepatică nu este semnificativă. Timpul de înjumătățire al eliminării este de 1,5 - 2 zile, la pacienții cu anurie se prelungește până la 4 - 6 zile.

Biodisponibilitatea digoxinei este de 60 - 80 %.

Concentraţia plasmatică maximă este atinsă după aproximativ o oră de la administrarea orală în condiţii de repaus alimentar.

Concentaţia plasmatică eficace: 0,8 - 2 nanograme/decilitru. Această concentraţie corespunde unei cantităţi totale în organism de 0,75 până la 1,5 mg, necesară digitalizarii depline. Fenomenele toxice sunt evidente la 2 - 3 nanograme/decilitru.

Majoritatea digoxinei este excretată prin rinichi ca medicament intact, deși o mică parte din doză este metabolizată în metaboliți activi și inactivi farmacologic. Metaboliții primari sunt digoxigenina (cu două zaharuri care sunt scindate treptat) și, la persoanele cu metabolism extins, dihidrodigoxina.

Digoxina este un substrat pentru glicoproteina-P. Ca proteină de eflux pe membrana apicală a enterocitelor, glicoproteina-P poate limita absorbţia digoxinei. Glicoproteina-P în tubulii renali proximali pare a fi un important factor în eliminarea renală a digoxinei (vezi pct. 4.5).

Datele non-clinice nu au evidenţiat niciun risc special pentru om pe baza studiilor convenţionale farmacologice privind evaluarea siguranţei, toxicitatea după doze repetate, toxicitatea asupra funcţiei de reproducere.

Carcinogeneza, mutageneza

Digoxina nu a demonstrat niciun potențial genotoxic în studiile in vitro, inclusiv testul Ames și testul cometă. Datele despre carcinogenitatea, teratogenitatea și efectele asupra fertilității sunt indisponibile.

Lactoză monohidrat 200 mesh

Amestec de lactoză monohidrat cu amidon de porumb, tip starlac*

Stearat de magneziu

Talc

Celuloză microcristalină pH 102

*conţine: 85 părţi lactoză monohidrat şi 15 părţi amidon de porumb.

Nu este cazul.

3 ani.

Acest medicament nu necesită condiţii speciale de păstrare.

Cutie cu un blister din PVC/Al a 25 comprimate.

Cutie cu 2 blistere din PVC/Al a câte 25 comprimate.

Este posibil ca nu toate mărimile de ambalaj să fie comercializate.

Fără cerinţe speciale.

ZENTIVA S.A.

Bd. Theodor Pallady, nr. 50, sector 3, 032266, Bucureşti, România

Tel: + 40 21 3047200 zentivaRO@zentiva.com

12803/2019/01-02

Data ultimei reînnoiri a autorizaţiei: Iulie 2007

Ianuarie 2026

Informaţii detaliate privind acest medicament sunt disponibile pe website-ul Agenţiei Naţionale a

Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România http://www.anm.ro .