COMBIVIR 150mg / 300mg comprimate filmate prospect medicament

Combivir 150 mg/300 mg comprimate filmate

Fiecare comprimat filmat conţine lamivudină 150 mg şi zidovudină 300 mg.

Fiecare comprimat de 150/300 mg conține sodiu 0,945 mg.

Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.

Comprimat filmat

Comprimate filmate de culoare albă până la aproape albă, în formă de capsulă, cu linie mediană, gravate cu ,,GXFC3” pe ambele feţe.

Combivir este indicat în cadrul terapiei antiretrovirale combinate pentru tratarea infecţiei cu virusul imunodeficienţei umane (HIV) (vezi pct. 4.2).

Tratamentul trebuie iniţiat de către un medic specializat în tratarea infecţiei cu HIV.

Combivir poate fi administrat cu sau fără alimente.

Pentru a se asigura administrarea dozei întregi de medicament, comprimatul(ele) trebuie înghiţit(e) întreg(i), fără a fi zdrobite. În cazul pacienţilor care nu pot înghiţi comprimatele, comprimatele pot fi sfărâmate şi amestecate cu o cantitate mică de alimente semi-solide sau lichid, care trebuie înghiţite imediat (vezi pct. 5.2).

Adulţi şi adolescenţi cu greutatea de cel puţin 30 kg

Doza recomandată de Combivir este de un comprimat de două ori pe zi.

Copii cu greutatea între 21 kg şi 30 kg

Doza orală recomandată de Combivir este de jumătate de comprimat administrat dimineaţa şi un comprimat întreg administrat seara.

Copii cu greutatea între 14 kg şi 21 kg

Doza orală recomandată de Combivir este de jumătate de comprimat administrat de două ori pe zi.

Schema de tratament pentru copiii cu greutatea între 14 kg şi 30 kg s-a bazat iniţial pe modelul farmacocinetic şi a fost susţinută de date provenite din studii clinice efectuate cu lamivudină şi zidovudină, utilizate separat. Deoarece poate apărea o supraexpunere farmacocinetică la lamivudină, trebuie efectuată o monitorizare atentă privind siguranţa la aceşti pacienţi. În cazul apariţiei intoleranţei gastro-intestinale la pacienţii cu greutatea de 21-30 kg, poate fi utilizată o schemă de tratament alternativă, cu jumătate de comprimat administrat de două ori pe zi, în încercarea de a îmbunătăţi tolerabilitatea.

Comprimatele de Combivir nu trebuie utilizate la copii cu greutate mai mică de 14 kg, deoarece doza nu poate fi ajustată corespunzător cu greutatea copilului. La aceşti pacienţi, trebuie administrate preparate separate de lamivudină şi zidovudină, conform recomandărilor de dozaj a acestor medicamente. Pentru aceşti pacienţi şi pentru pacienţii care au dificultăţi în înghiţirea comprimatelor, sunt disponibile soluţii orale de lamivudină şi zidovudină.

Pentru situaţiile în care este necesară întreruperea terapiei cu una dintre substanţele active din

Combivir sau reducerea dozelor, sunt disponibile preparate separate de lamivudină şi zidovudină sub formă de comprimate/capsule şi de soluţie orală.

Concentraţiile de lamivudină şi de zidovudină sunt crescute la pacienţii cu insuficienţă renală din cauza scăderii clearance-ului (vezi pct. 4.4). De aceea, deoarece poate fi necesară ajustarea dozelor acestor medicamente, la pacienţii cu insuficienţă renală severă (clearance-ul creatininei  30 ml/min) se recomandă administrarea de preparate separate de lamivudină şi zidovudină. Medicii trebuie să consulte informaţiile individuale de prescriere a acestor medicamente.

Datele limitate de la pacienţii cu ciroză sugerează că la pacienţii cu insuficienţă hepatică poate apărea acumularea de zidovudină din cauza scăderii procesului de glucuronoconjugare. Datele obţinute de la pacienţi cu insuficienţă hepatică moderată până la severă evidenţiază faptul că farmacocinetica lamivudinei nu este afectată semnificativ de către disfuncţia hepatică. Cu toate acestea, deoarece poate fi necesară ajustarea dozelor de zidovudină, la pacienţii cu insuficienţă hepatică severă se recomandă administrarea preparatelor separate de lamivudină şi zidovudină. Medicii trebuie să consulte informaţiile individuale de prescriere a acestor medicamente.

Ajustarea dozelor la pacienţii cu reacţii adverse hematologice

Poate fi necesară ajustarea dozelor de zidovudină în cazul scăderii concentraţiei de hemoglobină sub 9 g/dl sau 5,59 mmol/l sau în cazul scăderii numărului de neutrofile sub 1,0 x 109/l (vezi pct. 4.3 și pct. 4.4).

Deoarece nu este posibilă ajustarea dozelor de Combivir, trebuie utilizate preparate separate de lamivudină şi zidovudină. Medicii trebuie să consulte informaţiile individuale de prescriere a acestor medicamente.

Dozele la vârstnici

Nu sunt disponibile date specifice, însă se recomandă precauţie specială la această categorie de pacienţi din cauza modificărilor asociate cu vârsta, cum sunt scăderea funcţiei renale şi alterarea parametrilor hematologici.

Hipersensibilitate la substanţele active sau la oricare dintre excipienţii enumeraţi la pct. 6.1.

Zidovudina este contraindicată la pacienţii cu număr de leucocite sub valoarea normală (<0,75 x 109/l) sau cu concentraţii scăzute de hemoglobină (<7,5 g/dl sau 4,65 mmol/l). De aceea, Combivir este contraindicat la aceşti pacienţi (vezi pct. 4.4).

La acest punct sunt incluse atenţionările şi precauţiile speciale relevante, atât pentru lamivudină, cât şi pentru zidovudină. Nu există atenţionări şi precauţii suplimentare relevante pentru asocierea

Combivir.

În cazurile în care este necesară ajustarea dozelor, se recomandă administrarea preparatelor separate de lamivudină şi zidovudină (vezi pct. 4.2). În aceste cazuri, medicul trebuie să consulte informaţiile individuale de prescriere a acestor medicamente.

Trebuie evitată administrarea stavudinei concomitent cu zidovudina (vezi pct. 4.5).

Pacienţii cărora li se administrează Combivir sau orice alt tratament antiretroviral pot să dezvolte în continuare infecţii oportuniste şi alte complicaţii ale infecţiei cu HIV. De aceea, pacienţii trebuie să rămână în continuare sub supravegherea clinică atentă a unui medic specializat în tratarea infecţiei cu

HIV.

Se poate aştepta apariţia anemiei, neutropeniei şi leucopeniei (de obicei secundară neutropeniei) la pacienţii trataţi cu zidovudină. Acestea apar mai frecvent la doze mari de zidovudină (1200-1500 mg pe zi) şi la pacienţii cu rezervă medulară scăzută anterior tratamentului, în special la cei cu stadii avansate de boală HIV. De aceea, parametrii hematologici trebuie monitorizaţi cu atenţie (vezi pct.

4.3) la pacienţii trataţi cu Combivir. Aceste efecte hematologice nu sunt observate de obicei înainte de patru până la şase săptămâni de terapie. La pacienţii cu stadii avansate simptomatice de boală HIV, se recomandă, în general, efectuarea de analize sanguine cel puţin o dată la două săptămâni în timpul primelor trei luni de terapie şi cel puţin o dată pe lună după aceea.

La pacienţii cu stadii iniţiale de boală HIV, reacţiile adverse hematologice apar rareori. În funcţie de starea generală a pacientului, analizele de sânge pot fi efectuate mai puţin frecvent, de exemplu între o dată pe lună până la o dată la trei luni. Poate fi necesară ajustarea suplimentară a dozelor de zidovudină în cazul apariţiei anemiei sau mielosupresiei severe în timpul tratamentului cu Combivir sau la pacienţii cu afectare preexistentă a măduvei osoase hematogene, de exemplu, cu hemoglobină <9 g/dl (5,59 mmol/l) sau cu număr de neutrofile <1,0 x 109/l (vezi pct. 4.2). Deoarece nu este posibilă ajustarea dozelor de Combivir, trebuie utilizate preparate separate de lamivudină şi zidovudină.

Medicii trebuie să consulte informaţiile individuale de prescriere a acestor medicamente.

Au apărut rareori cazuri de pancreatită la pacienţii trataţi cu lamivudină şi zidovudină. Cu toate acestea, nu este clar dacă aceste cazuri s-au datorat tratamentului antiretroviral sau bolii HIV subiacente. Tratamentul cu Combivir trebuie oprit imediat dacă apar semne clinice, simptome sau valori anormale ale parametrilor de laborator sugestive pentru diagnosticul de pancreatită.

În timpul utilizării zidovudinei a fost raportată apariţia acidozei lactice, asociată de obicei cu hepatomegalie şi steatoză hepatică. Simptomele iniţiale (hiperlactacidemia simptomatică) includ simptome digestive benigne (greaţă, vărsături şi durere abdominală), stare de rău general nespecifică, scăderea apetitului alimentar, scădere în greutate, simptome respiratorii (respiraţie accelerată şi/sau profundă) sau simptome neurologice (inclusiv slăbiciune musculară).

Acidoza lactică are o mortalitate ridicată şi se poate asocia cu pancreatită, insuficienţă hepatică sau insuficienţă renală.

Acidoza lactică apare, în general, după câteva sau mai multe luni de tratament.

Tratamentul cu zidovudină trebuie întrerupt în cazul apariţiei hiperlactacidemiei simptomatice şi acidozei metabolice/lactice, hepatomegaliei progresive sau creşterii rapide a concentraţiilor plasmatice ale transaminazelor.

Se recomandă precauţie în cazul administrării zidovudinei la orice pacient (în special în cazul femeilor obeze) cu hepatomegalie, hepatită sau cu alţi factori de risc cunoscuţi pentru boală hepatică şi steatoză hepatică (inclusiv administrarea anumitor medicamente şi consumul de alcool etilic). Pacienţii cu infecţie asociată cu virusul hepatitei C, aflaţi în tratament cu interferon alfa şi ribavirină, pot constitui o categorie cu risc special.

Pacienţii cu risc crescut trebuie monitorizaţi cu atenţie.

Analogii nucleoz(t)idici pot afecta funcția mitocondrială în grade variabile, afectarea fiind cea mai pronunțată în cazul stavudinei, didanozinei și zidovudinei. Au fost raportate cazuri de disfuncţie mitocondrială la copiii HIV seronegativi expuşi la analogi nucleozidici in utero şi/sau postnatal; acestea au fost predominant asociate cu schemele de tratament care conțin zidovudină. Principalele reacții adverse observate sunt tulburările hematologice (anemie, neutropenie) și tulburările metabolice (hiperlactatemie, hiperlipazemie). Aceste evenimente au fost adesea tranzitorii. S-au raportat rar tulburări neurologice cu debut tardiv (hipertonie, convulsii, comportament anormal). Până în prezent, nu se ştie dacă aceste tulburări neurologice sunt tranzitorii sau permanente. Aceste constatări trebuie luate în considerare pentru orice copil expus in utero la analogi nucleoz(t)idici, care prezintă constatări clinice severe de etiologie necunoscută, în special constatări neurologice. Aceste constatări nu afectează recomandările curente la nivel naţional privind utilizarea tratamentului antiretroviral de către gravide pentru prevenirea transmisiei verticale a infecţiei cu HIV.

Tratamentul cu zidovudină a fost asociat cu dispariţia grăsimii subcutanate, care a fost asociată cu toxicitate mitocondrială. Incidența și severitatea lipoatrofiei sunt asociate cu expunerea simultană.

Această dispariţie a ţesutului adipos, evidenţiată în special la nivelul feţei, membrelor şi feselor, poate fi ireversibilă la trecerea către un regim terapeutic fără zidovudină. În timpul tratamentului cu zidovudină şi cu medicamente care conţin zidovudină (Combivir şi Trizivir), pacienţii trebuie supuşi unei evaluări periodice pentru evidenţierea semnelor de lipoatrofie. În situaţia în care există suspiciune de apariţie a lipoatrofiei, trebuie utilizată o schemă alternativă de tratament.

În timpul terapiei antiretrovirale poate să apară o creştere a greutăţii corporale, a concentraţiei lipidelor plasmatice şi a glicemiei. Astfel de modificări pot fi parţial asociate cu controlul asupra bolii şi cu stilul de viaţă. În cazul creşterii valorilor de lipide, în unele cazuri există dovezi ale acestui efect ca urmare a administrării tratamentului, în timp ce pentru creşterea greutăţii corporale nu există dovezi convingătoare cu privire la administrarea unui medicament specific. Monitorizarea lipidelor plasmatice şi a glicemiei se realizează în conformitate cu protocoalele terapeutice stabilite pentru tratamentul infecţiei cu HIV. Tulburările lipidice trebuie tratate adecvat din punct de vedere clinic.

La pacienţii infectaţi cu HIV cu deficienţă imună severă în momentul instituirii terapiei antiretrovirale combinate (TARC), poate să apară o reacţie inflamatorie la agenţi patogeni oportunişti reziduali sau asimptomatici care să determine afecţiuni clinice grave sau agravarea simptomelor. În mod tipic, astfel de reacţii au fost observate în primele câteva săptămâni sau luni de la iniţierea TARC. Exemple relevante sunt retinita cu citomegalovirus, infecţiile generalizate şi/sau localizate cu micobacterii şi pneumonia cu Pneumocystis jirovecii (denumită adesea PPC). Orice simptome inflamatorii trebuie evaluate şi trebuie instituit tratament, dacă acest lucru este necesar. Boli autoimune (cum ar fi boala

Graves şi hepatita autoimună) au fost de asemenea raportate în cadrul sindromului de reactivare imună; cu toate acestea, timpul raportat până la debut este variabil şi aceste evenimente pot apare la câteva luni de la iniţierea tratamentului.

Dacă lamivudina este utilizată în acelaşi timp pentru tratamentul infecţiilor cu HIV şi virusul hepatitic

B (VHB), în RCP-ul pentru Zeffix sunt disponibile informaţii suplimentare referitoare la utilizarea lamivudinei în tratamentul hepatitei B.

Nu au fost stabilite siguranţa şi eficacitatea zidovudinei la pacienţii cu boli hepatice subadiacente importante.

Pacienţii cu hepatită cronică B sau C trataţi cu terapie antiretrovirală combinată prezintă un risc crescut de evenimente adverse hepatice severe şi potenţial fatale. În cazul tratamentului antiviral concomitent pentru hepatită B sau C, vă rugăm să consultaţi şi informaţiile despre medicament aferente acestor medicamente.

Dacă se întrerupe administrarea Combivir la pacienţii care au şi infecţie cu VHB, se recomandă monitorizarea periodică a testelor funcţionale hepatice şi a markerilor de replicare virală a VHB pe o perioadă de 4 luni, deoarece întreruperea lamivudinei poate duce la o exacerbare acută a hepatitei.

Pacienţii cu disfuncţii hepatice preexistente, inclusiv hepatită cronică activă, prezintă o frecvenţă crescută a anomaliilor funcţionale hepatice în timpul terapiei antiretrovirale combinate şi trebuie monitorizaţi în conformitate cu recomandările standard de practică medicală. Dacă la aceşti pacienţi există dovezi de agravare a bolii hepatice, trebuie luată în considerare întreruperea definitivă sau temporară a tratamentului.

Pacienţi infectaţi concomitent cu virusul hepatitic C

Nu se recomandă utilizarea concomitentă a ribavirinei cu zidovudină, din cauza riscului crescut de apariţie a anemiei (vezi pct. 4.5).

Cu toate că etiologia este considerată a fi multifactorială (incluzând utilizarea de corticosteroizi, consumul de alcool, imunosupresia severă, indicele de masă corporală crescut), s-au raportat cazuri de osteonecroză mai ales la pacienţii cu boală HIV avansată şi/sau expunere îndelungată la terapie combinată antiretrovirală (TARC). Pacienţii trebuie îndrumaţi să ceară sfatul medicului în cazul în care prezintă artralgii, redoare articulară sau dificultate la mişcare.

Combivir nu trebuie administrat în asociere cu alte medicamente care conţin lamivudină sau cu medicamente care conţin emtricitabină.

Combinaţia lamivudină cu cladribină nu este recomandată (vezi pct. 4.5).

Administrarea la subiecți cu insuficiență renală moderată

Pacienții cu clearance-ul creatininei între 30 și 49 ml/min cărora li se administrează Combivir pot prezenta o expunere la lamivudină (ASC) de 1,6-3,3 ori mai mare, comparativ cu pacienții cu clearance-ul creatininei ≥50 ml/min. Nu sunt disponibile date privind siguranța din studii randomizate, controlate, de comparare a Combivir cu componentele individuale la pacienții cu clearance-ul creatininei între 30 și 49 ml/min la care s-au administrat doze ajustate de lamivudină. În studiile inițiale pentru acordarea autorizației de punere pe piață, în cazul administrării de lamivudină în asociere cu zidovudină, expunerile mai mari la lamivudină au fost asociate cu rate mai mari de toxicitate hematologică (neutropenie și anemie), deși întreruperea tratamentului din cauza neutropeniei sau anemiei a fost raportată la <1% dintre subiecți. Este posibil să apară și alte evenimente adverse asociate cu administrarea lamivudinei (cum ar fi tulburări gastro-intestinale și hepatice).

Pacienții cu valori persistente ale clearance-ului creatininei între 30 și 49 ml/min tratați cu Combivir trebuie să fie monitorizați pentru apariția evenimentelor adverse asociate cu administrarea lamivudinei, în special pentru toxicitățile hematologice. În cazul apariției sau agravării neutropeniei sau anemiei, este indicată ajustarea dozei de lamivudină, conform informațiilor de prescriere pentru lamivudină, ceea ce nu se poate realiza cu Combivir. Tratamentul cu Combivir trebuie întrerupt și trebuie utilizate componentele individuale pentru asigurarea schemei terapeutice.

Exicipienţi

Acest medicament conţine sodiu mai puţin de 1 mmol (23 mg) per doză, adică practic 'nu conţine sodiu”.

Combivir conţine lamivudină şi zidovudină; prin urmare, orice interacţiune identificată pentru fiecare substanţă activă în parte, poate să apară şi în cazul utilizării Combivir. Studiile clinice au demonstrat că nu există interacţiuni semnificative din punct de vedere clinic între lamivudină şi zidovudină.

Zidovudina este metabolizată în principal de către enzimele UGT; administrarea concomitentă de inductori sau inhibitori ai enzimelor UGT ar putea modifica expunerea la zidovudină. Lamivudina este eliminată renal. Secreţia renală activă a lamivudinei în urină este mediată prin intermediul transportorilor cationici organici (TCO); administrarea concomitentă de lamivudină cu inhibitori ai

TCO sau cu medicamente nefrotoxice poate creşte expunerea la lamivudină.

Lamivudina şi zidovudina nu sunt metabolizate semnificativ de către izoenzimele citocromului P450 (cum sunt CYP3A4, CYP2C9 sau CYP2D6) şi nici nu produc inhibarea sau inducerea acestui sistem enzimatic. Prin urmare, riscul de interacţiuni cu inhibitorii de protează, analogii non-nucleozidici şi alte medicamente metabolizate de principalele izoenzime ale citocromului P450, este scăzut.

Au fost efectuate studii de interacţiune numai la adulţi. Lista interacţiunilor prezentată mai jos nu este exhaustivă, dar este reprezentativă pentru clasele de medicamente studiate.

Medicamente clasificate în Interacţiune Recomandare cu privire la funcţie de aria terapeutică Modificarea mediei administrarea concomitentă geometrice (%) (Mecanism posibil)

MEDICAMENTE ANTIRETROVIRALE

Didanozină/Lamivudină Interacţiunea nu a fost studiată. Nu este necesară ajustarea dozei

Didanozină /Zidovudină Interacţiunea nu a fost studiată.

Stavudină/Lamivudină Interacţiunea nu a fost studiată. Combinaţia nu este

Stavudină/Zidovudină Antagonismul in vitro al recomandată.

activităţii anti-HIV între stavudină şi zidovudină poate determina scăderea eficacităţii ambelor medicamente.

MEDICAMENTE ANTIINFECŢIOASE

Atovaquonă/Lamivudină Interaţiunea nu a fost studiată.

Atovaquonă/Zidovudină Zidovudină ASC 33% Deoarece sunt disponibile date (750 mg de două ori pe zi, după Atovaquonă ASC  limitate, importanţa clinică masă/200 mg de trei ori pe zi) este necunoscută.

Claritromicină/Lamivudină Interaţiunea nu a fost studiată. Combivir trebuie administrat

Claritromicină/Zidovudină Zidovudină ASC 12% la cel puţin 2 ore diferenţă de (500 mg de două ori pe claritromicină.

zi/100 mg la interval de 4 ore)

Trimetoprim/sulfametoxazol Lamivudină: ASC 40% Nu este necesară ajustarea (Cotrimoxazol)/Lamivudină dozei de Combivir, cu (160 mg/800 mg o dată pe zi, Trimetoprim: ASC  excepţia cazului în care timp de 5 zile/300 mg în doză Sulfametoxazol: ASC  pacientul are insuficienţă unică) renală (vezi pct. 4.2).

(inhibarea transportorilor cationici organici) Când administrarea

Trimetoprim/sulfametoxazol Interacţiunea nu a fost studiată. concomitentă cu cotrimoxazol (Cotrimoxazol)/Zidovudină este necesară, pacienţii trebuie monitorizaţi clinic. Doze crescute de trimetoprim/sulfametoxazol pentru tratamentul pneumoniei cu Pneumocystis jirovecii (PPC) şi toxoplasmozei nu au fost studiate şi trebuie evitate.

ANTIFUNGICE

Fluconazol/Lamivudină Interaţiunea nu a fost studiată. Având în vedere că datele

Fluconazol/Zidovudină Zidovudină ASC 74% disponibile sunt limitate, (400 mg o dată pe zi /200 mg semnificaţia clinică este de trei ori pe zi) (Inhibarea UGT) necunoscută.

Monitorizare pentru semnele de toxicitate ale zidovudinei (vezi pct. 4.8).

MEDICAMENTE UTILIZATE PENTRU TRATAMENTUL INFECŢIILOR CU

MICOBACTERII

Rifampicină/Lamivudină Interacţiunea nu a fost studiată. Date insuficiente pentru a

Rifampicină/Zidovudină (600 Zidovudină ASC 48% recomanda ajustarea dozei.

mg o dată pe zi/200 mg de trei ori pe zi) (Inducţie UGT)

ANTICONVULSIVANTE

Fenobarbital/Lamivudină Interacţiunea nu a fost studiată. Date insuficiente pentru a

Fenobarbital/Zidovudină Interacţiunea nu a fost studiată. recomanda ajustarea dozei.

Este posibilă o uşoară scădere a concentraţiilor plasmatice de zidovudină prin inducţia UGT.

Fenitoină/Lamivudină Interacţiunea nu a fost studiată. Monitorizarea concentraţiilor

Fenitoină/Zidovudină Fenitoină ASC  plasmatice de fenitoină.

Acid valproic/Lamivudină Interacţiunea nu a fost studiată. Având în vedere că datele

Acid valproic/Zidovudină Zidovudină ASC 80% disponibile sunt limitate, (250 mg sau 500 mg de trei ori semnificaţia clinică este pe zi/100 mg de trei ori pe zi) (Inhibarea UGT) necunoscută.

Monitorizare pentru semnele de toxicitate ale zidovudinei (vezi pct. 4.8).

ANTIHISTAMINICE (ANTAGONIŞTI AI RECEPTORILOR HISTAMINICI H1)

Ranitidină/Lamivudină Interacţiunea nu a fost studiată. Nu este necesară ajustarea dozei.

Nu sunt anticipate interacţiuni semnificative din punct de vedere clinic. Ranitidina se elimină doar parţial prin intermediul transportorilor cationici organici renali.

Ranitidină/Zidovudină Interacţiunea nu a fost studiată.

Cimetidină/Lamivudină Interacţiunea nu a fost studiată. Nu este necesară ajustarea dozei.

Nu sunt anticipate interacţiuni semnificative din punct de vedere clinic. Cimetidina se elimină doar parţial prin intermediul transportorilor cationici organici renali.

Cimetidină/Zidovudină Interacţiunea nu a fost studiată.

CITOTOXICE

Cladribină/Lamivudină Interacţiunea nu a fost studiată . De aceea, utilizarea concomitentă a lamivudinei cu

In vitro, lamivudina inhibă cladribina nu este recomandată fosforilarea intracelulară a (vezi pct. 4.4). cladribinei ducând la un potenţial risc de pierdere a eficacităţii cladribinei în caz de asociere, în mediul clinic.

Unele descoperiri clinice susţin, de asemenea, o posibilă interacţiune între lamivudină și cladribină.

OPIOIDE

Metadonă/Lamivudină Interacţiunea nu a fost studiată. Având în vedere că datele

Metadonă/Zidovudină Zidovudină ASC 43% disponibile sunt limitate, (30 până la 90 mg o dată pe zi Metadonă ASC  semnificaţia clinică este /200 mg la interval de 4 ore) necunoscută.

Monitorizare pentru semnele de toxicitate ale zidovudinei (vezi pct. 4.8).

Ajustarea dozei de metadonă este puţin probabilă la majoritatea pacienţilor; ocazional poate fi necesară ajustarea dozei de metadonă.

URICOZURICE

Probenecid/Lamivudină Interaţiunea nu a fost studiată. Având în vedere că datele

Probenecid/Zidovudină Zidovudină ASC 106% disponibile sunt limitate, (500 mg de patru ori pe semnificaţia clinică este zi/2mg/kg de trei ori pe zi) (Inhibiţie UGT) necunoscută.

Monitorizare pentru semnele de toxicitate ale zidovudinei (vezi pct. 4.8).

ALTELE

Sorbitol soluţie (3,2 g; 10,2 g; O singură doză de 300 mg de Atunci când este posibil, 13,4 g)/Lamivudină lamivudină soluţie orală evitaţi administrarea pe termen lung a Combivir împreună cu

Lamivudină: medicamente care conţin sorbitol sau alţi polialcooli cu

ASC ↓ 14%; 32%; 36% acţiune osmotică sau alcooli

Cmax ↓ 28%; 52%; 55% derivaţi din monozaharide (de exemplu xilitol, manitol, lactitol, maltitol). Luaţi în considerare o monitorizare mai frecventă a încărcării virale cu HIV-1 în cazurile în care administrarea concomitentă pe termen lung nu poate fi evitată.

Abrevieri:  = Creştere; =Scădere; = nicio modificare semnificativă; ASC=aria de sub curba concentraţiei plasmatice în funcţie de timp; Cmax=concentraţia maximă observată; CL/F=clearance-ul oral aparent

S-a raportat exacerbarea anemiei determinate de ribavirină, atunci când zidovudina a făcut parte din schema de tratament pentru HIV deşi nu se cunoaşte mecanismul exact. Administrarea concomitentă a ribavirinei cu zidovudină nu este recomandată din cauza riscului crescut de anemie (vezi pct. 4.4).

Trebuie luată în considerare înlocuirea zidovudinei în schema de tratament combinată ART, în cazul în care aceasta este deja stabilită. Acest lucru este deosebit de important la pacienţii cu antecedente cunoscute de anemie indusă de zidovudină.

Tratamentul concomitent, în special terapia acută, cu medicamente cu potenţial nefrotoxic sau mielosupresiv (de exemplu pentamidină administrată sistemic, dapsonă, pirimetamină, cotrimoxazol, amfotericină, flucitozină, ganciclovir, interferon, vincristină, vinblastină şi doxorubicină) poate, de asemenea, să crească riscul de reacţii adverse la zidovudină. Dacă tratamentul concomitent cu

Combivir şi oricare dintre aceste medicamente este necesar, se recomandă atenţie sporită în monitorizarea funcţiei renale şi a parametrilor hematologici şi, dacă este necesar, doza unuia sau mai multor medicamente trebuie redusă. Datele limitate obţinute din studiile clinice nu indică un risc semnificativ crescut de apariţie a reacţiilor adverse la zidovudină în asociere cu cotrimoxazol (vezi informaţiile de mai sus privind interacţiunile referitoare la administrarea concomitentă de lamivudină şi cotrimoxazol), pentamidină sub formă de aerosoli, pirimetamină şi aciclovir la doze administrate în profilaxie.

Ca regulă generală, când se decide să se utilizeze medicamente antiretrovirale pentru tratamentul infecţiei cu HIV la gravide şi, prin urmare, pentru reducerea riscului de transmitere verticală a virusului HIV la nou-născut, trebuie să se ţină cont de datele obţinute din studiile la animale şi de experienţa clinică la gravide. În speţă, utilizarea zidovudinei în monoterapie, la gravide, cu tratament ulterior la nou-născuţi, reduce rata de transmitere materno-fetală a HIV. Un număr crescut de date referitoare la gravide (mai mult de 3000 expuneri în primul trimestru de sarcină, din care 2000 de expuneri atât la lamivudină cât şi la zidovudină) tratate cu lamivudină sau zidovudină nu au indicat toxicitate malformativă. Având în vedere numărul mare de date obţinute, riscul de apariţie al malformaţiilor la om este puţin probabil.

Substanţele active din Combivir pot inhiba replicarea ADN-ului celular şi, într-un studiu la animale s-a dovedit că zidovudina este carcinogenă transplacentar (vezi pct. 5.3). Relevanţa clinică a acestor observaţii nu este cunoscută.

Pentru pacientele co-infectate cu virsul hepatic care sunt tratate cu medicamente care conţin lavivudină precum Combivir, şi care rămân gravide ulterior, trebuie avută în vedere posibilitatea recurenţei hepatitei la întreruperea tratamentului cu lamivudină.

Disfuncţia mitocondrială: S-a demonstrat in vitro şi in vivo că analogii nucleozidici şi nucleotidici provoacă un grad variabil de leziuni mitocondriale. Au fost raportate cazuri de disfuncţie mitocondrială la feţi/nou-născuţi HIV-negativ, expuşi in utero şi/sau în perioada postnatală la analogi nucleozidici (vezi pct. 4.4).

Atât lamivudina cât şi zidovudina au fost excretate în laptele matern în concentraţii similare celor serice.

Pe baza observaţiilor la peste 200 perechi mamă/copil trataţi pentru infecţia cu HIV a fost demonstrat că, concentraţiile plasmatice de lamivudină la sugarii alăptaţi de mame tratate pentru infecţia cu HIV sunt foarte mici (<4% din concentraţia plasmatică maternă) şi scad progresiv până la concentraţii nedetectabile atunci când copiii alăptaţi ajung la vârsta de 24 saptămâni. Nu sunt disponibile date privind siguranţa administrării abacavirului şi lamivudinei la copii cu vârsta mai mică de trei luni.

După administrarea unei unidoze de 200 mg zidovudină la mame infectate cu HIV, concentraţia medie de zidovudină a fost similară, în laptele matern şi în sânge.

Se recomandă ca femeile care sunt în evidență cu HIVsă nu îşi alăpteze copiii, pentru a evita transmiterea HIV.

Studiile la şobolani masculi şi femele, au evidenţiat că nici lamivudina, nici zidovudina nu afectează fertilitatea. Nu există date privind efectele lor asupra fertilităţii femeilor.

La bărbaţi, nu s-a demonstrat că zidovudina ar afecta numărul, morfologia sau motilitatea spermatozoizilor.

Nu s-au efectuat studii privind efectele asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.

S-a raportat apariţia de reacţii adverse în timpul tratamentului infecţiei cu HIV cu lamivudină şi zidovudină, administrate separat sau în asociere. În cazul multora dintre aceste evenimente nu este clar dacă sunt legate de lamivudină, de zidovudină, de numeroasele medicamente utilizate pentru tratamentul bolii HIV sau dacă sunt rezultatul evoluţiei bolii subiacente.

Deoarece Combivir conţine lamivudină şi zidovudină, se aşteaptă ca tipul şi severitatea reacţiilor adverse să fie cele asociate cu fiecare componentă în parte. Nu există dovezi de toxicitate suplimentară în cazul administrării concomitente a celor doi compuşi.

În timpul utilizării zidovudinei au fost raportate cazuri de acidoză lactică, uneori fatale, asociate de obicei cu hepatomegalie severă şi steatoză hepatică (vezi pct. 4.4).

Tratamentul cu zidovudină a fost asociat cu dispariţia grăsimii subcutanate, vizibilă în special la nivelul feţei, membrelor şi feselor. Pacienţii cărora li se administrează Combivir trebuie examinaţi şi evaluaţi în mod frecvent pentru semne de lipoatrofie. În cazul apariţiei acestor semne, trebuie întreruptă administrarea de Combivir (vezi pct. 4.4).

În timpul terapiei antiretrovirale pot avea loc creşteri ale greutăţii corporale, a concentraţiilor lipidelor plasmatice şi a glicemiei (vezi pct. 4.4).

La pacienţii infectaţi cu HIV cu deficienţă imună severă la momentul iniţierii terapiei antiretrovirale combinate (TARC), poate apărea o reacţie inflamatorie la infecţiile oportuniste asimptomatice sau reziduale. Boli autoimune (cum ar fi boala Graves şi hepatita autoimună) au fost de asemenea raportate în cadrul sindromului de reactivare imună; cu toate acestea, timpul raportat până la debut este variabil şi aceste evenimente pot apărea la câteva luni de la iniţierea tratamentului (vezi pct. 4.4).

Au fost raportate cazuri de osteonecroză, mai ales la pacienţii cu factori generali de risc dovediţi, boală HIV avansată sau după expunere îndelungată la TARC. Frecvenţa acestora este necunoscută (vezi pct. 4.4).

Reacţiile adverse considerate a avea cel puţin o relaţie de cauzalitate cu tratamentul sunt enumerate mai jos, fiind clasificate pe aparate, sisteme şi organe şi în funcţie de frecvenţa absolută. Frecvenţa evenimentelor este definită astfel: foarte frecvente (>1/10), frecvente (>1/100 şi <1/10), mai puţin frecvente (>1/1000 şi <1/100), rare (>1/10000 şi <1/1000), foarte rare (<1/10000). În cadrul fiecărei grupe de frecvenţă, reacţiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a gravităţii.

Mai puţin frecvente: Neutropenie şi anemie (ambele ocazional severe), trombocitopenie

Foarte rare: Aplazie eritrocitară pură

Foarte rare: Acidoză lactică

Frecvente: Cefalee, insomnie

Foarte rare: Neuropatie periferică (sau parestezii)

Frecvente: Tuse, simptome nazale

Frecvente: Greaţă, vărsături, dureri abdominale sau crampe, diaree

Rare: Pancreatită, creşteri ale amilazei serice

Mai puţin frecvente: Creşteri tranzitorii ale enzimelor hepatice (AST, ALT).

Rare: Hepatită

Frecvente: Erupţii cutanate tranzitorii, alopecie

Rare: Angioedem

Frecvente: Artralgii, tulburări musculare

Rare: Rabdomioliză

Frecvente: Fatigabilitate, stare generală de rău, febră

Profilul reacţiilor adverse este similar la adulţi şi adolescenţi. Cele mai grave reacţii adverse includ anemia (care poate necesita transfuzii de sânge), neutropenia şi leucopenia. Acestea apar mai frecvent la doze mari (1200-1500 mg pe zi) şi la pacienţi cu stadii avansate ale bolii HIV (mai ales în cazurile cu rezervă medulară scăzută anterior tratamentului) şi în special la pacienţii cu număr de celule CD4 sub 100 /mm3 (vezi pct. 4.4).

De asemenea, incidenţa neutropeniei a fost crescută la acei pacienţi la care numărul de neutrofile, concentraţia hemoglobinei şi concentraţia serică de vitamina B12 au fost scăzute în momentul iniţierii terapiei cu zidovudină.

Reacţiile adverse considerate a avea cel puţin o relaţie de cauzalitate cu tratamentul sunt enumerate mai jos, fiind clasificate pe aparate, sisteme şi organe şi în funcţie de frecvenţa absolută. Frecvenţa evenimentelor este definită astfel: foarte frecvente (>1/10), frecvente (>1/100 şi <1/10), mai puţin frecvente (>1/1000 şi <1/100), rare (>1/10000 şi <1/1000), foarte rare (<1/10000). Reacţiile adverse sunt prezentate în ordinea descreşterii gravităţii în cadrul fiecărei grupe de frecvenţă.

Frecvente: Anemie, neutropenie şi leucopenie

Mai puţin frecvente: Trombocitopenie şi pancitopenie (cu hipoplazie medulară)

Rare: Aplazie pură a seriei eritrocitare

Foarte rare: Anemie aplastică

Rare: Acidoză lactică în absenţa hipoxemiei, anorexie

Rare: Anxietate şi depresie

Foarte frecvente: Cefalee

Frecvente: Ameţeli

Rare: Insomnie, parestezii, somnolenţă, pierderea acuităţii mentale, convulsii

Rare: Cardiomiopatie

Mai puţin frecvente: Dispnee

Rare: Tuse

Foarte frecvente: Greaţă

Frecvente: Vărsături, dureri abdominale şi diaree

Mai puţin frecvente: Flatulenţă

Rare: Pigmentarea mucoasei bucale, modificări ale gustului şi dispepsie. Pancreatită

Frecvente: Creşterea concentraţiilor sanguine ale enzimelor hepatice şi bilirubinei

Rare: Tulburări hepatice cum sunt, hepatomegalie severă cu steatoză

Mai puţin frecvente: Erupţie cutanată tranzitorie şi prurit

Rare: Pigmentare cutanată şi a unghiilor, urticarie şi hipersudoraţie

Frecvente: Mialgie

Mai puţin frecvente: Miopatie

Rare: Polakiurie

Rare: Ginecomastie

Frecvente: Stare generală de rău

Mai puţin frecvente: Febră, durere generalizată şi astenie

Rare: Frisoane, durere toracică şi sindrom pseudogripal

Datele disponibile din studiile deschise şi cele controlate cu placebo indică faptul că incidenţa senzaţiei de greaţă şi a altor evenimente adverse clinice raportate frecvent scade de obicei pe parcursul primelor săptămâni de tratament cu zidovudină.

Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului naţional de raportare, aşa cum este menţionat în Anexa V

Există o experienţă limitată referitoare la supradozajul cu Combivir. Nu au fost identificate simptome sau semne specifice ca urmare a supradozajului acut cu zidovudină sau lamivudină, în afara celor deja enumerate ca reacţii adverse.

În cazul apariţiei supradozajului, pacientul trebuie să fie monitorizat pentru a identifica apariţia semnelor de toxicitate (vezi pct. 4.8) şi, în funcţie de caz, va fi iniţiat tratamentul de susţinere standard.

Deoarece lamivudina este eliminată prin dializă, hemodializa continuă poate fi utilizată în tratamentul supradozajului, cu toate că nu a fost studiat acest lucru. Hemodializa şi dializa peritoneală par să aibă un efect limitat asupra eliminării zidovudinei, însă cresc eliminarea metabolitului glucuronoconjugat.

Pentru mai multe detalii, medicii trebuie să consulte informaţiile individuale de prescriere pentru lamivudină şi zidovudină.

Grupa farmacoterapeutică

Antivirale utilizate pentru tratarea infecţiei cu virusul imunodeficienţei umane (HIV), combinaţii, codul ATC: J05AR01.

Lamivudina şi zidovudina sunt analogi nucleozidici care acţionează împotriva HIV. În plus, lamivudina are acţiune împotriva virusului hepatitic B (VHB). Ambele medicamente sunt metabolizate intracelular la formele lor active, lamivudină 5’ - trifosfat (TP), respectiv zidovudină 5’ - TP.

Principalul lor mecanism de acţiune este cel de stopare a lanţului în timpul transcripţiei inverse virale.

Lamivudina-TP şi zidovudina-TP au acţiune inhibitorie selectivă asupra replicării HIV-1 şi HIV-2 in vitro; lamivudina este, de asemenea, activă împotriva izolatelor clinice de HIV rezistente la zidovudină. Pentru medicamentele care conţin lamivudină sau alte antiretrovirale, nu au fost evidenţiate efecte antagoniste in vitro (substanţe active testate: abacavir, didanozină şi nevirapină).

Pentru medicamentele care conţin zidovudină sau alte antiretrovirale, nu au fost evidenţiate efecte antagoniste in vitro (substanţe active testate: abacavir, didanozină şi interferon - alfa).

Rezistenţa HIV-1 la lamivudină implică înlocuirea unui aminoacid la nivelul M184V, în apropierea situsului activ al reverstranscriptazei virale (RT). Această mutantă apare atât in vitro cât şi la pacienţii infectaţi cu HIV-1 trataţi cu terapie antiretrovirală care conţine lamivudină. Mutantele M184V prezintă o sensibilitate mult scăzută la lamivudină şi capacitate de replicare redusă in vitro. Studiile in vitro indică faptul că izolatele virale rezistente la zidovudină pot deveni sensibile la zidovudină dacă dobândesc în acelaşi timp rezistenţă la lamivudină. Semnificaţia clinică a acestor observaţii nu este încă bine stabilită.

Datele in vitro tind să sugereze că o continuare a tratamentului cu lamivudină în terapia antiretrovirală, în ciuda apariţiei mutaţiei M184V, ar putea determina o activitate antiretrovirală reziduală (probabil datorată condiţiei virale compromise). Semnificaţia clinică a acestor observaţii nu este stabilită. Într-adevăr, datele clinice disponibile sunt foarte limitate şi împiedică orice concluzie relevantă în acest domeniu. În orice caz, este de preferat iniţierea unui tratament cu analogi nucleozidici inhibitori ai revers transcriptazei (INRT) la care virusul este sensibil, în locul continuării tratamentului cu lamivudină. De aceea, menţinerea terapiei de întreţinere cu lamivudină în ciuda apariţiei mutaţiei

M184V trebuie luată în considerare numai în cazul în care nici un alt INRT nu este disponibil.

În cadrul medicamentelor antiretrovirale, rezistenţa încrucişată dată de M184V RT este limitată la clasa inhibitorilor nucleozidici. Zidovudina şi stavudina îşi păstrează acţiunea antiretrovirală împotriva

HIV-1 rezistent la lamivudină. Abacavirul îşi păstrează acţiunea antiretrovirală împotriva HIV-1 rezistent la lamivudină care prezintă doar mutaţia M184V. Mutantele M184V RT prezintă o scădere < de 4 ori a sensibilităţii la didanozină; semnificaţia clinică a acestor observaţii nu este cunoscută.

Testarea sensibilităţii in vitro nu a fost standardizată şi rezultatele pot fi variabile în funcţie de factorii metodologici.

Lamivudina prezintă citotoxicitate mică faţă de limfocitele din sângele periferic, faţă de liniile celulare stabile de limfocite şi monocite-macrofage şi faţă de diverse celule precursoare de la nivelul măduvei osoase hematogene, in vitro. Rezistenţa la analogi de timidină (din care face parte şi zidovudina) este bine cunoscută şi este dată de acumularea în etape succesive de până la 6 mutaţii specifice ale reverstranscriptazei HIV la nivelul codonilor 41, 67, 70, 210, 215 şi 219. Virusurile dobândesc rezistenţă fenotipică la analogii de timidină prin combinarea mutaţiilor de la nivelul codonilor 41 şi 215 sau prin acumularea a cel puţin patru din cele şase mutaţii. Doar aceste mutaţii legate de analogii de timidină nu determină un nivel crescut de rezistenţă încrucişată cu alţi analogi nucleozidici, permiţând utilizarea ulterioară a oricărui alt inhibitor de reverstranscriptază aprobat.

Două modele de mutaţii care conferă rezistenţă multiplă la medicamente, prima caracterizată prin mutaţiile reverstranscriptazei la nivelul codonilor 62, 75, 77, 116 şi 151, iar cea de-a doua implicând mutaţia T69S împreună cu inserţia unei perechi de 6 baze în aceeaşi poziţie, duc la rezistenţă fenotipică la AZT precum şi la alţi INRT aprobaţi. Oricare dintre aceste două modele de mutaţii care conferă rezistenţă multiplă la analogi nucleozidici limitează drastic opţiunile terapeutice viitoare.

În studiile clinice, s-a demonstrat că lamivudina în combinaţie cu zidovudina reduce încărcarea virală cu HIV-1 şi creşte numărul celulelor CD4. Datele referitoare la obiectivele finale clinice indică faptul că lamivudina în combinaţie cu zidovudina duce la o reducere semnificativă a riscului de progresie a bolii şi a mortalităţii.

Lamivudina şi zidovudina au fost folosite pe scară largă ca parte componentă a terapiei antiretrovirale combinate împreună cu alte medicamente antiretrovirale din aceeaşi clasă (INRT) sau din clase diferite (IP, inhibitori non nucleozidici de reverstranscriptază).

S-a demonstrat că terapia antiretrovirală multiplă conţinând lamivudină este eficace la pacienţii care nu au mai fost trataţi anterior cu antiretrovirale, precum şi la pacienţii care sunt infectaţi cu virusuri care conţin mutaţii M184V.

Dovezile din studiile clinice evidenţiază faptul că lamivudina împreună cu zidovudina întârzie apariţia tulpinilor rezistente la zidovudină la pacienţii care nu au mai fost trataţi anterior cu antiretrovirale.

Subiecţii care au fost trataţi cu lamivudină şi zidovudină, cu sau fără asocierea altor terapii antiretrovirale , şi care erau deja infectaţi cu virus cu mutaţii M184V, au prezentat, de asemenea, o întârziere în ceea ce priveşte apariţia mutaţiilor care conferă rezistenţă la zidovudină şi stavudină (Mutaţii legate de analogii de timidină; MAT).

Legătura dintre sensibilitatea HIV la lamivudină şi zidovudină in vitro şi răspunsul clinic la terapia care conţine lamivudină/zidovudină este încă în curs de investigare.

S-a demonstrat de asemenea că lamivudina în doză de 100 mg o dată pe zi este eficace în tratamentul pacienţilor adulţi cu infecţie cronică cu VHB (pentru detalii referitoare la studiile clinice, vezi informaţiile de prescriere ale Zeffix). Însă, pentru tratamentul infecţiei cu HIV s-a dovedit eficace numai o doză zilnică de lamivudină de 300 mg (în asociere cu alte medicamente antiretrovirale).

Nu a fost investigată în mod specific administrarea lamivudinei la pacienţii cu infecţie concomitentă cu HIV şi VHB.

Lamivudina şi zidovudina sunt bine absorbite din tractul gastro-intestinal. Biodisponibilitatea lamivudinei administrate oral la adulţi este în mod normal de 80-85%, iar a zidovudinei de 60-70%.

Un studiu de bioechivalenţă a comparat administrarea Combivir cu administrarea concomitentă a comprimatelor de 150 mg de lamivudină şi de 300 mg de zidovudină. A fost studiat de asemenea efectul alimentelor asupra ratei şi gradului de absorbţie. S-a demonstrat că medicamentul Combivir este bioechivalent cu 150 mg de lamivudină şi cu 300 mg de zidovudină, administrate sub formă de comprimate separate, în cazul administrării a jeun.

După administrarea unei doze unice de Combivir la voluntari sănătoşi, valorile medii ale Cmax (VC) de lamivudină şi zidovudină au fost 1,6 µg/ml (32%), respectiv 2,0 µg/ml (40%), iar valorile corespondente pentru ASC au fost de 6,1 µg h/ml (20%), respectiv 2,4 µg h/ml (29%). Valorile mediane (intervalul) ale tmax de lamivudină şi zidovudină au fost de 0,75 (0,50-2,00) ore, respectiv de 0,50 (0,25-2,00) ore. Gradul de absorbţie a lamivudinei şi zidovudinei (ASC) şi estimările timpului de înjumătăţire după administrarea Combivir împreună cu alimente au fost similare comparativ cu administrarea à jeun, deşi ratele de absorbţie (Cmax, tmax) au fost mai scăzute. Pe baza acestor date,

Combivir poate fi administrat cu sau fără alimente.

Administrarea comprimatelor sfărâmate cu o cantitate mică de alimente semi-solide sau lichid, nu este de aşteptat să aibă un impact asupra calităţii farmaceutice, şi, prin urmare, nu este de aşteptat o modificare a efectului clinic. Această concluzie se bazează pe datele fizico-chimice şi farmacocinetice, presupunând că pacientul zdrobeşte şi utilizează 100% comprimatul şi îl înghite imediat.

În urma studiilor cu administrare intravenoasă a lamivudinei şi zidovudinei, volumul mediu aparent de distribuţie este de 1,3 l/kg, respectiv de 1,6 l/kg. Lamivudina prezintă o farmacocinetică liniară pentru intervalul dozelor folosite în terapie şi se leagă puţin de proteina plasmatică majoră albumina (<36% de albumina serică în studiile in vitro). Legarea zidovudinei de proteinele plasmatice este între 34% şi 38%. În cazul Combivir, nu sunt de anticipat interacţiuni care presupun deplasarea de pe proteinele transportoare.

Datele evidenţiază faptul că lamivudina şi zidovudina pătrund la nivelul sistemului nervos central (SNC) şi ajung în lichidul cefalorahidian (LCR). Raportul mediu al concentraţiilor de lamivudină şi zidovudină din LCR/ser la 2-4 ore după administrarea pe cale orală a fost de aproximativ 0,12, respectiv de 0,5. Gradul real de pătrundere al lamivudinei la nivelul sistemului nervos central şi legătura cu eficacitatea clinică nu sunt cunoscute.

Metabolizarea lamivudinei reprezintă o cale minoră de eliminare. Lamivudina este eliminată în principal pe cale renală, sub formă nemodificată. Probabilitatea interacţiunilor medicamentoase metabolice ale lamivudinei cu alte substanţe este mică, datorită gradului scăzut de metabolizare hepatică (5-10%) şi legării în proporţie mică de proteinele plasmatice.

Glucuronoconjugatul 5’ al zidovudinei este metabolitul principal atât la nivel plasmatic cât şi urinar, reprezentând aproximativ 50-80% din doza administrată eliminată pe cale renală. 3’- amino 3’- deoxitimidina (AMT) a fost identificată ca metabolit al zidovudinei după administrarea intravenoasă.

Timpul de înjumătăţire prin eliminare al lamivudinei este cuprins între 18 şi 19 ore. Clearance-ul sistemic mediu al lamivudinei este de aproximativ 0,32 l/oră şi kg, fiind predominant renal (>70%) prin intermediul sistemului organic cationic de transport. Studiile la pacienţi cu insuficienţă renală evidenţiază faptul că eliminarea lamivudinei este influenţată de disfuncţia renală. La pacienţii cu clearance-ul creatininei ≤ 30 ml/min este necesară reducerea dozelor (vezi pct. 4.2).

În studiile cu administrare intravenoasă de zidovudină, timpul mediu de înjumătăţire plasmatică terminal a fost de 1,1 ore şi clearance-ul mediu sistemic a fost de 1,6 l/oră şi kg. Clearance-ul renal al zidovudinei este estimat la 0,34 l/oră şi kg, indicând filtrare glomerulară şi secreţie renală tubulară activă. Concentraţiile de zidovudină sunt crescute la pacienţii cu stadii avansate de insuficienţă renală.

Farmacocinetica la copii

La copiii cu vârsta peste 5-6 luni, profilul farmacocinetic al zidovudinei este similar celui de la adulţi.

Zidovudina este bine absorbită din tractul gastro-intestinal şi, în cazul tuturor dozelor studiate la adulţi şi copii, biodisponibilitatea a fost cuprinsă între 60-74%, cu o medie de 65%. Concentraţia plasmatică maximă Cmax a fost de 4,45 M (1,19 g/ml) după o doză de 120 mg zidovudină (în soluţie)/m2 suprafaţă corporală şi de 7,7 M (2,06 g/ml) la o doză de 180 mg/m2 suprafaţă corporală. Dozele de 180 mg/m2 administrate la copii, de patru ori pe zi, au produs o expunere sistemică similară (ASC la 24 ore de 40,0 h M sau 10,7 h g/ml) cu dozele de 200 mg administrate la adulţi, de şase ori pe zi (40,7 h M sau 10,9 h g/ml).

La şase copii infectaţi cu HIV, cu vârsta cuprinsă între 2 şi 13 ani, farmacocinetica plasmatică a zidovudinei a fost evaluată în timp ce subiecţii primeau 120 mg/m2 de zidovudină, administrată de trei ori pe zi şi apoi din nou, la trecerea la doza de 180 mg/m2, administrată de două ori pe zi. Expunerea sistemică (ASC şi Cmax zilnice) în plasmă în cazul schemei de tratament cu administrare de două ori pe zi, a apărut a fi echivalentă cu cea din cazul dozei zilnice totale administrată divizat în trei prize.

În general, farmacocinetica lamivudinei la copii este asemănătoare cu cea de la adulţi. Cu toate acestea, biodisponibilitatea absolută (aproximativ 55-65%) este mai scăzută la copiii cu vârsta sub 12 ani. În plus, valorile clearance-ului plasmatic au fost mai mari la copiii cu vârste mai mici şi au scăzut cu vârsta, atingând valorile de la adulţi în jurul vârstei de 12 ani. Datorită acestor diferenţe, doza de lamivudină recomandată la copii (cu vârsta mai mare de trei luni şi greutatea sub 30 kg) este de 4 mg/kg de două ori pe zi. Această doză va determina o medie a ASC0-12 variind de la aproximativ 3800 până la 5300 ngh/ml. Rezultate recente au arătat că expunerea la copiii cu vârsta <6 ani ar putea fi redusă cu aproximativ 30% comparativ cu alte grupe de vârstă. Sunt aşteptate date suplimentare cu privire la acest aspect. Datele existente în prezent, nu sugerează că lamivudina este mai puţin eficace la acest grup de vârstă.

Farmacocinetica în sarcină

Farmacocinetica lamivudinei şi zidovudinei a fost similară cu cea de la femeile care nu sunt gravide.

Efectele relevante clinic ale administrării asociate de lamivudină şi zidovudină sunt anemia, neutropenia şi leucopenia.

Nici lamivudina, nici zidovudina nu au fost mutagene în testele bacteriene, dar în comparaţie cu alţi analogi nucleozidici, inhibă replicarea ADN-ului celular la testele pe celule de mamifere in vitro, cum este testul pe limfomul de şoarece.

Lamivudina nu a prezentat genotoxicitate în studiile in vivo la doze care au determinat concentraţii plasmatice de aproximativ până la 40-50 ori mai mari decât concentraţiile plasmatice clinice.

Zidovudina a prezentat efecte clastogene pe micronuclei într-un test cu administrare orală de doze repetate la şoarece. De asemenea, s-a observat că limfocitele din sângele periferic al pacienţilor cu sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA) care au primit tratament cu zidovudină conţin un număr mare de rupturi cromozomiale.

Un studiu pilot a demonstrat că zidovudina este încorporată în ADN-ul nuclear leucocitar la adulţi, inclusiv la femei gravide, care iau zidovudină pentru tratamentul infecţiei cu HIV-1 sau pentru prevenţia transmiterii virale de la mamă la făt. Zidovudina a fost, de asemenea, încorporată în ADN-ul leucocitelor din sângele de la nivelul cordonului ombilical al nou-născuţilor din mame tratate cu zidovudină. Un studiu de genotoxicitate transplacentară efectuat la maimuţe a comparat zidovudina administrată în monoterapie cu asocierea zidovudină-lamivudină la expuneri echivalente cu cele de la om. Studiul a demonstrat că fetuşii expuşi intrauterin la asocierea lamivudină-zidovudină au prezentat un grad mai mare de încorporare a analogilor nucleozidici în ADN, la nivelul mai multor organe fetale şi a evidenţiat o scurtare mai mare a telomerilor comparativ cu cei expuşi numai la zidovudină.

Semnificaţia clinică a acestor observaţii nu este cunoscută.

Nu a fost evaluat potenţialul carcinogen al asocierii lamivudină-zidovudină.

Studiile de carcinogenitate pe termen lung cu lamivudină la şobolani şi şoareci nu au evidenţiat nici un potenţial carcinogen.

În studiile de carcinogenitate cu administrare orală a zidovudinei la şoareci şi şobolani s-a observat apariţia tardivă a tumorilor epiteliale vaginale. Un studiu ulterior de carcinogenitate intravaginală a confirmat ipoteza că tumorile vaginale au fost rezultatul expunerii locale pe termen lung a epiteliului vaginal de rozătoare la concentraţii urinare mari de zidovudină nemetabolizată. Nu au fost observate alte tumori legate de administrarea de zidovudină nici la femelele, nici la masculii ambelor specii.

În plus, au fost efectuate două studii de carcinogenitate transplacentară la şoareci. Într-unul dintre studii, efectuat de către US National Cancer Institute, zidovudina a fost administrată în dozele maxim tolerate la femele gestante de şoarece între zilele 12 şi 18 de gestaţie. La un an după naştere, s-a înregistrat o creştere a tumorilor pulmonare, hepatice şi ale aparatului genital la descendenţi expuşi la cele mai mari doze (420 mg/kg la termen).

Într-un al doilea studiu, şoarecilor li s-a administrat zidovudină în doze de până la 40 mg/kg timp de 24 de luni, expunerea începând prenatal în a 10-a zi de gestaţie. Rezultatele legate de tratament au fost limitate la apariţia tardivă de tumori epiteliale vaginale, care au prezentat incidenţă şi moment al debutului similare cu cele din studiul de carcinogenitate cu administrare orală standard. Al doilea studiu nu a furnizat aşadar dovezi că zidovudina acţionează ca un carcinogen transplacentar.

Chiar dacă relevanţa clinică a acestor observaţii este necunoscută, aceste date sugerează că beneficiul clinic posibil depăşeşte riscul de carcinogenitate la om.

În cadrul studiilor efectelor toxice ale lamivudinei asupra funcţiei de reproducere, s-a demonstrat că aceasta determină o creştere a morţii embrionare precoce la iepuri, la expuneri sistemice relativ mici, comparabile cu cele obţinute la om, dar nu şi la şobolani, chiar la expuneri sistemice foarte mari.

Zidovudina a avut un efect similar la ambele specii, dar numai la expuneri sistemice foarte mari.

Lamivudina nu a prezentat efecte teratogene în studiile la animale. La doze toxice materne, zidovudina administrată la şobolani în timpul organogenezei a dus la o creştere a incidenţei malformaţiilor, dar nu au fost observate anomalii fetale la doze mai mici.

Celuloză microcristalină (E460)

Amidonglicolat de sodiu

Dioxid de siliciu coloidal

Stearat de magneziu

Hipromeloză (E464)

Dioxid de titan (E171)

Macrogol 400

Polisorbat 80

Nu este cazul

2 ani

A nu se păstra la temperaturi peste 30ºC.

Cutii care conţin blistere opace din policlorură de vinil. Cutii care conţin flacoane din polietilenă cu înaltă densitate (PEID) de culoare albă cu sistem de închidere securizat pentru copii. Fiecare tip de ambalaj conţine 60 de comprimate filmate.

Fără cerinţe speciale la eliminare.

Orice medicament neutilizat sau material rezidual trebuie eliminat în conformitate cu reglementările locale.

ViiV Healthcare BV

Van Asch van Wijckstraat 55H 3811 LP Amersfoort

Olanda

EU/1/98/058/001

EU/1/98/058/002

Data primei autorizări: 18 martie 1998

Data reînnoririi autorizaţiei: 13 februarie 2008

LL/AAAA

Informaţii detaliate privind acest medicament sunt disponibile pe website-ul Agenţiei Europene pentru

Medicamente http://www.ema.europa.eu