BISOTENS 5mg comprimate filmate prospect medicament

Bisotens 5 mg comprimate filmate

Bisotens 10 mg comprimate filmate

Bisotens 5 mg comprimate filmate

Fiecare comprimat filmat conţine fumarat de bisoprolol 5 mg.

Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.

Bisotens 10 mg comprimate filmate

Fiecare comprimat filmat conţine fumarat de bisoprolol 10 mg.

Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.

Bisotens 5 mg comprimate filmate

Comprimat filmat

Comprimate filmate rotunde, biconvexe, de culoare bej, cu linie mediană pe una din feţe.

Comprimatul poate fi divizat în doze egale.

Bisotens 10 mg comprimate filmate

Comprimat filmat

Comprimate filmate rotunde, biconvexe, de culoare roz-cărămiziu.

Angină pectorală

Insuficienţă cardiacă cronică stabilă cu funcţie sistolică a ventriculului stâng redusă, în asociere cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (ECA), diuretice şi opţional glicozide cardiotonice (pentru informaţii suplimentare vezi pct. 5.1).

Bisotens este indicat pentru tratamentul la adulţi.

Tratamentul hipertensiunii arteriale şi al anginei pectorale cronice stabile

Doza uzuală recomandată este de 10 mg bisoprolol pe zi.

Tratamentul cu bisoprolol trebuie să fie individualizat pentru fiecare pacient în parte. Tratamentul se începe prin administrarea dozei de 5 mg pe zi. Dacă este necesar, această doză poate fi crescută treptat până la 10 mg o dată pe zi sau foarte rar până la 20 mg o dată pe zi.

Doza maximă recomandată este de 20 mg o dată pe zi.

Tratamentul cu bisoprolol nu trebuie întrerupt brusc, ci treptat, prin reducerea dozelor. Mai ales în cazul pacienţilor cu afecţiuni cardiace ischemice, tratamentul nu trebuie întrerupt brusc, deoarece acest lucru poate duce la agravarea tranzitorie a anginei pectorale, cu risc de infarct miocardic. Este recomandată o reducere gradată a dozelor, pe parcursul a 1-2 săptămâni.

Dacă se consideră necesară întreruperea tratamentului cu Bisotens înaintea unei intervenţii chirurgicale, acest lucru trebuie realizat treptat şi complet cu 48 de ore înaintea operaţiei, cu excepţia anumitor cazuri, de exemplu tireotoxicoza şi feocromocitomul.

În hipertensiune arterială, Bisotens poate fi asociat cu diuretice, dacă efectul dorit nu este atins.

De regulă, nu este necesară adaptarea dozelor la pacienţii cu insuficienţă renală sau hepatică uşoară sau moderată. Cu toate acestea, în cazul pacienţilor cu insuficienţă renală (cu clearance al creatininei < 20 ml/min) sau hepatică severă nu trebuie să se utilizeze doze mai mari de 10 mg pe zi. Există date limitate privind utilizarea bisoprololului la pacienţii care efectuează şedinţe de dializă, dar nu există date care să recomande ajustarea dozei.

De regulă, nu este necesară adaptarea dozelor la vârstnici. În cazul pacienţilor cu insuficienţă renală sau hepatică severă, similar altor adulţi, poate fi necesară scăderea dozei.

Nu se recomandă utilizarea acestui medicament la copii, deoarece nu există experienţă clinică suficientă referitoare la utilizarea sa la acest grup de pacienţi.

Tratamentul insuficienţei cardiace cronice stabile

Tratamentul standard al insuficienţei cardiace cronice se compune din inhibitori ai ECA (sau un blocant al receptorilor angiotensinei, în cazul intoleranţei la inhibitori ai ECA), un beta-blocant, diuretice şi, atunci când este cazul, glicozide cardiace. La iniţierea tratamentului cu bisoprolol, pacienţii trebuie să fie clinic stabili (fără insuficienţă cardiacă acută).

Este recomandat ca medicul curant să aibă experienţă în tratamentul insuficienţei cardiace cronice.

În timpul şi în perioada următoare creşterii dozei, poate apărea agravarea tranzitorie a insuficienţei cardiace, hipotensiune arterială sau bradicardie.

Faza de titrare

Tratamentul insuficienţei cardiace cronice stabile cu bisoprolol necesită o fază de titrare.

Tratamentul cu bisoprolol trebuie început cu o creştere graduală, conform următorilor paşi:

- 1,25 mg o dată pe zi timp de o săptămână, dacă e bine tolerat se creşte la

- 2,5 mg o dată pe zi pentru încă o săptămână; dacă e bine tolerat se creşte la

- 3,75 mg o dată pe zi pentru încă o săptămână; dacă e bine tolerat se creşte la

- 5 mg o dată pe zi pentru următoarele 4 săptămâni; dacă e bine tolerat se creşte la

- 7,5 mg o dată pe zi pentru următoarele 4 săptămâni; dacă e bine tolerat se creşte la

- 10 mg o dată pe zi pentru tratamentul de întreţinere

Doza maximă recomandată este de 10 mg o dată pe zi.

În timpul fazei de titrare este recomandată monitorizarea atentă a semnelor vitale (frecvenţă cardiacă, tensiune arterială) şi a simptomelor agravării insuficienţei cardiace. Simptomele pot să apară chiar din prima zi de la iniţierea tratamentului.

Dacă doza maximă recomandată nu este bine tolerată, trebuie luată în considerare reducerea treptată a dozei.

În caz de agravare tranzitorie a insuficienţei cardiace, hipotensiune arterială sau bradicardie, este recomandată reconsiderarea dozelor medicamentelor administrate concomitent. De asemenea, poate fi necesară scăderea temporară a dozei de bisoprolol sau considerată întreruperea tratamentului.

Reînceperea tratamentului şi/sau creşterea dozei cu bisoprolol trebuie întotdeauna luată în considerare când pacientul redevine clinic stabil.

Nu există informaţii referitoare la farmacocinetica bisoprololului la pacienţii cu insuficienţă cardiacă cronică sau insuficienţă renală sau hepatică. Ajustarea dozei la aceste categorii trebuie făcută cu precauţie specială.

Nu este necesară ajustarea dozei.

Nu se recomandă utilizarea acestui medicament la copii, deoarece nu există experienţă clinică suficientă referitoare la utilizarea sa la acest grup de pacienţi.

Tratamentul cu bisoprolol este în general un tratament de lungă durată. Acest tratament nu trebuie întrerupt brusc, mai ales la pacienţii cu boală ischemică cardiacă, deoarece poate determina agravarea clinică a pacientului. Dacă se intenţionează întreruperea tratamentului, este recomandată scăderea treptată a dozei.

Comprimatele filmate de Bisotens trebuie administrate dimineaţa şi pot fi luate împreună cu alimente.

Comprimatele trebuie înghiţite cu lichid şi nu trebuie mestecate.

Bisoprololul este contraindicat la pacienţii cu:

- Hipersensibilitate la substanţa activă sau la oricare dintre excipienţii enumeraţi la pct. 6.1;

- Insuficienţă cardiacă acută sau în timpul episoadelor de insuficienţă cardiacă decompensată, ce necesită tratament inotrop administrat pe cale intravenoasă;

- Şoc cardiogen;

- Bloc atrio-ventricular de gradul II sau III;

- Sindromul sinusului bolnav;

- Bloc sino-atrial;

- Hipotensiune arterială (tensiune arterială sistolică <100 mm Hg);

- Bradicardie (frecvenţă cardiacă <60 bătăi/minut);

- Astm bronşic sever sau bronhopneumopatie cronică obstructivă severă;

- Arteriopatie periferică obstructivă severă şi sindrom Raynaud;

- Feocromocitom netratat;

- Acidoză metabolică.

Tratamentul cu bisoprolol al insuficienţei cardiace cronice stabile trebuie iniţiat cu o fază de titrare specială (vezi pct. 4.2).

Tratamentul cu bisoprolol nu trebuie întrerupt niciodată brusc, mai ales la pacienţii cu boală cardiacă ischemică, decât dacă este clar indicat acest lucru, deoarece poate determina o agravare a stării clinice (vezi pct. 4.2).

Iniţierea şi întreruperea tratamentului cu bisoprolol necesită monitorizare regulată.

Nu există experienţă terapeutică pentru tratamentul cu bisoprolol în insuficienţă cardiacă la pacienţii cu următoarele boli şi afecţiuni:

- diabet zaharat insulino-dependent (tip I);

- afecţiuni severe ale funcţiei renale;

- afecţiuni severe ale funcţiei hepatice;

- cardiomiopatie restrictivă;

- boli congenitale ale inimii;

- valvulopatii organice semnificative hemodinamic;

- infarct miocardic în ultimele 3 luni.

Bisoprololul trebuie utilizat cu precauţie în:

- bronhospasm (astm bronşic, boală obstructivă a căilor respiratorii);

- diabet zaharat cu variaţii mari ale valorilor glicemiei. Simptomele hipoglicemiei pot fi mascate (de exemplu, tahicardie, palpitaţii sau transpiraţii);

- diete alimentare restrictive;

- tratament de desensibilizare în desfăşurare. Similar altor beta-blocante, bisoprololul poate creşte atât sensibilitatea la alergeni cât şi severitatea reacţiilor anafilactice. Tratamentul cu epinefrină nu dă întotdeauna rezultatele terapeutice aşteptate;

- bloc atrio-ventricular de gradul I;

- angină Prinzmetal;

- boală ocluzivă arterială periferică (agravarea simptomelor poate apărea în special la începutul tratamentului);

- anestezie generală.

Deşi beta-blocantele cardioselective (beta-1) au efect mai redus asupra funcţiei pulmonare, în comparaţie cu beta-blocantele neselective, ca în cazul tuturor reprezentanţilor acestei clase de medicamente, acestea trebuie evitate la pacienţii cu afecţiuni respiratorii obstructive, cu excepţia cazurilor în care există motive clinice convingătoare pentru utilizarea lor. Dacă există astfel de cazuri,

Bisotens poate fi utilizat cu prudenţă. În cazul pacienţilor cu afecţiuni respiratorii obstructive tratamentul cu bisoprolol trebuie iniţiat cu cea mai mică doză posibilă, iar pacienţii trebuie monitorizaţi atent în ceea ce priveşte apariţia de noi simptome (de exemplu dispnee, intoleranţă la efort, tuse). În astmul bronşic sau alte boli obstructive cronice ale căilor respiratorii, care pot fi manifestate clinic, tratamentul bronhodilatator trebuie administrat concomitent. Pacienţii cu astm bronşic pot prezenta ocazional o creştere a rezistenţei căilor aeriene, care poate necesita creşterea dozelor medicamentelor beta-2 agoniste.

Utilizarea concomitentă a bisoprololului cu antagonişti ai canalelor de calciu, de tipul verapamilului sau diltiazemului, cu medicamente antiaritmice din clasa I şi cu medicamente antihipertensive cu acţiune centrală nu este, în general, recomandată; pentru detalii, vezi pct. 4.5.

Bisoprololul trebuie administrat cu precauţie la pacienţii cu psoriazis, doar după evaluarea raportului beneficiu terapeutic/risc potențial.

Bisoprololul trebuie administrat la pacienţii cu feocromocitom doar după administrarea unui alfa-blocant. Este necesară monitorizarea strictă a tensiunii arteriale.

Bisoprololul poate masca simptomele tireotoxicozei.

La pacienții supuși anesteziei generale, beta-blocantele reduc incidenţa aritmiilor şi a ischemiei miocardice în timpul inducerii anesteziei, intubării şi în perioada post-operatorie. De regulă, se recomandă continuarea tratamentului cu beta-blocante în perioada peri-operatorie. Anestezistul trebuie să ştie de blocarea receptorilor beta, din cauza potenţialelor interacţiuni cu alte medicamente, din care pot rezulta bradiaritmii, atenuarea tahicardiei reflexe şi scăderea capacităţii reflexe de compensare a pierderii de sânge. Dacă se consideră necesară întreruperea tratamentului cu beta-blocante înainte de intervenţia chirurgicală, aceasta trebuie făcută treptat şi încheiată cu 48 de ore înainte de anestezie, considerându-se că acest interval de timp este suficient pentru reapariţia sensibilităţii la catecolamine.

În cazul administrării la sportivi trebuie avut în vedere faptul că bisoprololul poate determina un rezultat pozitiv al testelor anti-doping.

Antagonişti ai canalelor de calciu de tip verapamil şi într-o măsură mai mică, de tip diltiazem:

potenţează efectele inotrop şi dromotrop negative. Administrarea intravenoasă de verapamil la pacienţii sub tratament cu beta-blocante poate determina hipotensiune arterială marcată şi bloc atrio-ventricular.

Medicamentele ce acţionează la nivel central (de exemplu clonidina, metildopa, moxonidina, rilmenidina)

Utilizarea concomitentă a medicamentelor antihipertensive cu acţiune centrală poate agrava insuficienţa cardiacă prin scăderea tonusului central simpatic (reducerea ritmului şi debitului cardiac, vasodilataţie). Întreruperea bruscă a acestora, mai ales dacă este efectuată înaintea întreruperii beta-blocantelor, poate creşte riscul efectului de 'rebound' al hipertensiunii arteriale.

Medicamente antiaritmice din clasa I (de exemplu chinidina, disopiramida, lidocaina, fenitoina, flecainida, propafenona)

Efectul asupra timpului de conducere atrio-ventricular poate fi potenţat şi efectul negativ inotrop crescut.

Asocieri care trebuie utilizate cu precauţie

Antagonişti ai canalelor de calciu de tip dihidropiridină (de exemplu nifedipină, felodipină şi amlodipină): administrarea concomitentă poate creşte riscul de hipotensiune arterială şi nu poate fi exclusă o creştere a riscului de deteriorare ulterioară a funcţiei de pompă a ventriculului la pacienţii cu insuficienţă cardiacă.

Antiaritmice din clasa III (de exemplu: amiodaronă): pot determina creşterea perioadei de conducere atrială.

Beta-blocantele topice (de exemplu picături oftalmice pentru tratamentul glaucomului): pot potenţa efectul sistemic al bisoprololului.

Medicamente parasimpatomimetice: utilizarea concomitentă poate creşte timpul de conducere atrio-ventricular şi riscul de bradicardie.

Insuline sau antidiabetice orale: creşte efectul scăderii glicemiei; beta-blocantele pot masca simptomele hipoglicemiei.

Anestezice: beta-blocantele pot atenua tahicardia reflexă şi creşte riscul de apariţie a hipotensiunii arteriale (pentru informaţii suplimentare despre anestezia generală, vezi pct. 4.4).

Glicozide digitalice: potenţează scăderea frecvenţei cardiace şi creşterea perioadei de conducere atrio-ventriculară.

Derivaţi de ergotamină: pot diminua efectul hipotensor.

Medicamente antiinflamatoare nesteroidiene (AINS): pot diminua efectul hipotensor.

Medicamente beta-simpatomimetice (de exemplu: isoprenalina, dobutamina): utilizarea concomitentă cu bisoprolol poate scădea efectul ambelor medicamente.

Simpatomimetice care activează adrenoreceptorii alfa şi beta (de exemplu: noradrenalina, adrenalina): asocierea cu bisoprolol poate determina efecte vasoconstrictoare mediate prin receptorii alfa-adrenergici, ce pot determina creşterea tensiunii arteriale şi exacerbarea claudicaţiei intermitente.

Aceste interacţiuni pot apărea mai ales în cazul beta-blocantelor neselective.

Administrarea concomitentă cu medicamente antihipertensive sau cu alte medicamente cu efect potenţial de scădere a tensiunii arteriale (de exemplu: antidepresive triciclice, barbiturice, fenotiazine) poate creşte riscul de hipotensiune arterială.

Rifampicină: poate determina scăderea uşoară a timpului de înjumătăţire a bisoprololului probabil datorită efectului de inducţie enzimatică, dar fără a face necesară ajustarea dozelor.

Mefloquină: determină creşterea riscului de apariţie a bradicardiei.

Inhibitori ai monoaminoxidazei (cu excepţia inhibitorilor MAO-B): efect hipotensor accentuat al beta-blocantelor dar, de asemenea, risc de producere a crizei hipertensive.

Bisoprololul poate determina efecte negative asupra sarcinii sau a fătului/nou-născutului. De regulă, beta-blocantele pot determina diminuarea perfuziei placentare, ceea ce poate determina întârzierea creşterii, moarte intrauterină, avort spontan sau naştere prematură. Reacţii adverse cum ar fi bradicardia şi hipoglicemia pot să apară la făt şi nou-născut. Dacă tratamentul cu beta-blocante este necesar, sunt preferate blocantele selective ale receptorilor beta-1. De aceea, bisoprololul nu trebuie utilizat în timpul sarcinii decât dacă este neapărat necesar, în condiţii de monitorizare a debitului sanguin utero-placentar şi a creşterii fetale. Trebuie avute în vedere metode alternative de tratament. În cazul în care se administrează bisoprolol, tratamentul trebuie întrerupt cu 72 ore înainte de data estimată a naşterii. În cazul în care acest lucru nu este posibil, nou-născutul trebuie monitorizat timp de 48-72 ore după naştere pentru a se observa eventuala apariţie a hipoglicemiei şi bradicardiei. De asemenea Bisotens nu este recomandat la femei aflate la vârsta fertilă care nu utilizează măsuri contraceptive.

Nu se ştie dacă bisoprololul este excretat în laptele matern. De aceea, alăptarea nu este recomandată în timpul tratamentului cu bisoprolol.

Într-un studiu efectuat la pacienţi cu boală coronariană, bisoprololul nu a afectat capacitatea de a conduce vehicule. Cu toate acestea, în funcţie de răspunsul individual al pacienţilor la tratament, nu pot fi excluse efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje. Acestea trebuie luate în considerare mai ales la iniţierea tratamentului şi după schimbarea medicaţiei, precum şi în cazul consumului concomitent de alcool etilic.

Frecvenţa reacţiilor adverse specificate la acest punct este clasificată după cum urmează:

- Foarte frecvente (≥1/10)

- Frecvente (≥1/100 şi <1/10)

- Mai puţin frecvente (≥1/1000 şi < 1/100)

- Rare (≥1/10000 şi <1/1000)

- Foarte rare (<1/10000)

- Cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile)

- Mai puţin frecvente: tulburări ale somnului, stări depresive

- Rare: coşmaruri, halucinaţii

- Frecvente: ameţeli, cefalee (apar mai ales la începutul tratamentului, sunt uşoare şi dispar în timpul tratamentului)

- Rare: sincopă

- Rare: diminuarea secreţiei lacrimale

- Foarte rare: conjunctivită

- Rare: tulburări auditive

- Foarte frecvente: bradicardie

- Frecvente: agravarea insuficienţei cardiace

- Mai puţin frecvente: tulburări ale conducerii atrio-ventriculare

- Frecvente: senzaţie de răceală sau amorţeală la nivelul extremităţilor corpului, hipotensiune arterială

- Mai puţin frecvente: hipotensiune arterială ortostatică

- Mai puţin frecvente: bronhospasm la pacienţii cu astm bronşic sau cu antecedente de boală obstructivă a căilor respiratorii

- Rare: rinită alergică

- Frecvente: greaţă, vărsături, diaree, constipaţie

- Rare: hepatită

- Rare: reacţii de hipersensibilitate (prurit, eritem tranzitoriu, erupţie cutanată tranzitorie)

- Foarte rare: psoriazis sau agravarea leziunilor psoriazice deja existente, erupţie cutanată asemănătoare celei psoriazice, alopecie

- Mai puţin frecvente: slăbiciune musculară, crampe musculare

- Rare: tulburări ale potenţei

Tulburări generale

- Frecvente: stare de fatigabilitate, senzaţie de epuizare

- Rare: hipertrigliceridemie, creşterea concentraţiilor plasmatice ale transaminazelor hepatice (GOT,

GPT).

Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată la

Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale

Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1

Bucureşti 011478 - RO

Tel: + 4 0757 117 259

Fax: + 4 0213 163 497 e-mail: adr@anm.ro.

În cazul supradozajului (de exemplu, doze zilnice de 15 mg în locul dozei de 7,5 mg) au fost raportate bloc AV de gradul III, bradicardie şi ameţeli. În general, cele mai frecvente semne ale supradozării sunt bradicardia, hipotensiunea arterială, bronhospasmul, insuficienţa cardiacă acută şi hipoglicemia.

Până în prezent, s-au raportat câteva cazuri de supradozaj (doză maximă: 2000 mg) cu bisoprolol, la pacienţi cu hipertensiune arterială şi/sau ischemie coronariană, care au prezentat bradicardie şi/sau hipotensiune arterială; toţi pacienţii s-au recuperat. Există o variaţie mare de sensibilitate individuală la administrarea unei doze unice mari de bisoprolol, iar pacienţii cu insuficienţă cardiacă sunt, probabil, foarte sensibili. Prin urmare, la aceşti pacienţi este obligatorie iniţierea tratamentului prin creşterea gradată a dozelor, conform schemei terapeutice prezentate la pct. 4.2.

În caz de supradozaj, se recomandă întreruperea tratamentului cu bisoprolol şi administrarea unei terapii simptomatice şi de susţinere. Date limitate indică faptul că bisoprololul este greu dializabil. Pe baza acţiunilor farmacologice şi ale recomandărilor pentru alte beta-blocante, trebuie luate în considerare măsurile generale de susţinere, când sunt justificate din punct de vedere clinic.

Bradicardie: Administrarea intravenoasă de atropină. Dacă răspunsul nu este adecvat, poate fi administrată ca măsură de precauţie isoprenalina sau alt medicament cu efect cronotrop pozitiv. În unele situaţii, inserţia transvenoasă a unui pacemaker poate fi necesară.

Hipotensiune arterială: Trebuie administrate intravenos fluide şi vasopresoare. Administrarea intravenoasă de glucagon poate fi utilă.

Bloc atrio-ventricular de gradul II sau III: Pacienţii trebuie atent monitorizaţi şi trataţi cu isoprenalină în perfuzie sau aplicarea temporară a unui pacemaker.

Agravarea temporară a insuficienţei cardiace: Administrarea intravenoasă de diuretice, medicamente inotrope, medicamente vasodilatatoare.

Bronhospasm: Administrarea de medicamente bronhodilatatoare, cum sunt isoprenalina, beta-2-simpatomimeticele sau aminofilina.

Hipoglicemie: Administrare intravenoasă de glucoză.

Grupa farmacoterapeutică: medicamente betablocante, betablocante selective, codul ATC: C07AB07

Bisoprololul este un beta-blocant cardioselectiv cu afinitate crescută pentru receptorii adrenergici beta-1 de la nivelul cordului. Este lipsit de activitate simpatomimetică intrinsecă şi nu are efect stabilizator de membrană relevant clinic.

Acesta prezintă numai o afinitate scăzută atât pentru receptorii beta-2 adrenergici de la nivelul muşchilor netezi bronşici şi vasculari, cât şi pentru receptorii beta-2 adrenergici responsabili de reglarea metabolică. Aşadar, în general, nu se anticipează ca bisoprololul să influenţeze rezistenţa căilor aeriene sau efectele metabolice mediate de receptorii beta-2 adrenergici. Selectivitatea pentru receptorii beta-1 adrenergici depăşeşte limitele dozelor terapeutice.

Similar altor medicamente beta-1 blocante, mecanismul efectului antihipertensiv al bisoprololului nu este clar. Cu toate acestea, se cunoaşte că bisoprololul reduce marcant activitatea reninei plasmatice.

Mecanismul antianginos: diminuarea activităţii inimii şi scăderea necesarului de oxigen, având ca efect ameliorarea sau dispariţia simptomelor.

În cazul administrării la pacienţii cu boală coronariană fără insuficienţă cronică, bisoprololul reduce frecvenţa cardiacă şi volumul bătaie, reducând astfel debitul cardiac şi consumul de oxigen. În cazul administrării cronice, scade rezistenţa periferică crescută iniţial.

În studiul CIBIS II au fost incluşi 2647 pacienţi. 83% (n=2202) au fost în clasa NYHA III şi 17% (n=445) au fost în clasa NYHA IV. Pacienţii au prezentat insuficienţă cardiacă sistolică stabilă (fracţie de ejecţie < 35%, evidenţiată prin ecocardiografie). Mortalitatea totală a fost redusă de la 17,3% la 11,8% (reducere relativă de 34%). A fost observată o scădere a morţii subite (3,6% comparativ cu 6,3%, reducere relativă 36%). În final, a fost observată o îmbunătăţire semnificativă a stării funcţionale, conform clasificării NYHA. În timpul fazei de iniţiere şi titrare a tratamentului cu bisoprolol administrat în spital, a fost observată bradicardie (0,53%), hipotensiune arterială (0,23%) şi decompensare acută (4,97%), cu frecvenţă similară grupului placebo (0%, 0,3% şi, respectiv 6,74%).

Numărul de accidente vasculare cerebrale severe şi fatale în timpul perioadei totale de studiu a fost de 20 în grupul cu bisoprolol şi 15 în grupul placebo.

În studiul CIBIS III s-au investigat 1010 pacienţi cu vârstă > 65 de ani cu insuficienţă cardiacă cronică uşoară până la moderată (CHF; clasa NYHA II sau III ) şi cu fracţie de ejecţie a ventriculului stâng < 35%, care nu au fost trataţi anterior cu inhibitori ECA, medicamente beta-blocante sau blocante ale receptorilor angiotensinei. După un tratament de iniţiere de 6 luni cu bisoprolol sau enalapril, pacienţii au fost trataţi cu o combinaţie de bisoprolol şi enalapril, timp de 6 până la 24 de luni.

Când bisoprololul a fost utilizat ca tratament iniţial timp de 6 luni, a apărut o tendinţă de creştere a frecvenţei agravării insuficienţei cardiace cronice. În cadrul analizei protocolului nu a fost demonstrată inferioritatea tratamentului iniţiat cu bisoprolol, comparativ cu tratamentul iniţiat cu enalapril, cu toate că cele două modalităţi de iniţiere ale tratamentului pentru insuficienţă cardiacă cronică au arătat o incidenţă similară în criteriul de evaluare primar combinat, în ceea ce priveşte mortalitatea şi spitalizarea la sfârşitul studiului (32,4% în grupul celor iniţiaţi cu bisoprolol comparativ cu 33,1% în grupul celor iniţiaţi cu enalapril din populaţia protocolului). Studiul arată că bisoprololul poate fi utilizat, de asemenea, la pacienţii vârstnici cu insuficienţă cardiacă cronică uşoară până la moderată.

După administrare orală, bisoprololul este bine absorbit şi are o biodisponibilitate de aproximativ 90%.

Aproximativ 30% din cantitatea de bisoprolol absorbită se leagă de proteinele plasmatice. Prin urmare, nu apar interacţiuni cu alte medicamente, în sensul deplasării acestora de la nivelul locurilor de legare ale acestora de proteinele plasmatice. Volumul de distribuţie este de 3,5 l/kg.

Valoarea timpului de înjumătăţire plasmatică prin eliminare este mare, de 10-12 ore, ceea ce asigură un efect eficace de 24 de ore după administrarea zilnică a unei singure doze.

Eliminarea bisprololului din organism se realizează pe 2 căi: 50% este metabolizat în ficat la metaboliţi inactivi care sunt eliminaţi prin rinichi, 50% este excretat renal sub formă nemetabolizată.

Mai puţin de 2% este excretat prin fecale.

Profilul farmacocinetic al bisoprololului este liniar şi independent de vârstă.

Deoarece eliminarea se face în aceeaşi proporţie pe cale renală şi hepatică, la pacienţii cu insuficienţă hepatică sau renală nu este necesară ajustarea dozei. Farmacocinetica la pacienţii cu insuficienţă cardiacă cronică stabilă şi insuficienţă hepatică sau renală nu a fost studiată. La pacienţii cu insuficienţă cardiacă cronică (stadiul III NYHA) valorile plasmatice ale bisoprololului sunt mai ridicate şi timpul de înjumătăţire plasmatică prin eliminare este prelungit în comparaţie cu voluntarii sănătoşi. Concentraţia plasmatică maximă la starea de echilibru este de 64±21ng/ml după o doză zilnică de 10 mg, iar timpul de înjumătăţire plasmatică prin eliminare este de 17±5 ore.

Datele non-clinice nu au evidenţiat niciun risc special pentru om pe baza studiilor convenţionale farmacologice privind evaluarea siguranţei, toxicitatea după doze repetate, genotoxicitatea sau carcinogenitatea.

Similar altor beta-blocante, bisoprololul a determinat toxicitate maternă (diminuarea aportului alimentar şi scăderea în greutate) şi embrio-fetală (creşterea incidenţei resorbţiilor, greutate scăzută a puilor la naştere, întârziere a dezvoltării fizice) în cazul utilizării dozelor mari, dar nu a avut efect teratogen.

Bisotens 5 mg comprimate filmate

Celuloză microcristalină

Amidon parţial pregelatinizat

Croscarmeloză sodică

Dioxid de siliciu coloidal anhidru

Stearat de magneziu.

Alcool polivinilic parţial hidrolizat

Dioxid de titan (E171)

Macrogol 3350

Talc

Oxid galben de fer (E172)

Oxid roşu de fer (E172)

Oxid negru de fer (E172).

Bisotens 10 mg comprimate filmate

Celuloză microcristalină

Amidon parţial pregelatinizat

Croscarmeloză sodică

Dioxid de siliciu coloidal anhidru

Stearat de magneziu.

Alcool polivinilic parţial hidrolizat

Dioxid de titan (E171)

Macrogol 3350

Talc

Oxid galben de fer (E172)

Oxid roşu de fer (E172)

Nu este cazul.

3 ani

A se păstra la temperaturi sub 25°C, în ambalajul original.

Cutie cu 3 blistere din PVC/Al a câte 10 comprimate filmate.

Orice medicament neutilizat sau material rezidual trebuie eliminat în conformitate cu reglementările locale.

Antibiotice SA.

Str. Valea Lupului nr.1, 707410 Iaşi,

România

Bisotens 5 mg comprimate filmate 12070/2019/01

Bisotens 10 mg comprimate filmate 12071/2019/01

Data ultimei reînnoiri a autorizaţiei: Iunie 2019

Iunie 2019