AMIODARONA HAMELN 50mg/ml concentrat pentru soluție injectabilă/perfuzabilă - prospect medicament

Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă

1 ml de Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă conţine clorhidrat de amiodaronă 50 mg, echivalentul cu amiodaronă 46,9 mg.

O fiolă de 3 ml de Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă

conţine clorhidrat de amiodaronă 150 mg.

O fiolă de Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă, diluată

conform recomandărilor în 250 ml de glucoză de 5% are ca rezultat o concentraţie de 0,6 mg/ml de clorhidrat de amiodaronă.

Acest medicament conţine alcool benzilic 22,2 mg per fiecare ml.

O fiolă de 3 ml conţine alcool benzilic 66,6 mg.

Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.

Concentrat pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă.

Soluţie sterilă, limpede, de culoare galben deschis.

pH 3,5-4,5

Clorhidratul de amiodaronă este indicat pentru tratamentul aritmiilor cardiace grave, în cazurile în care

alte terapii nu dau rezultate sau sunt contraindicate:

- aritmii atriale, inclusiv fibrilaţia atrială sau flutter

- Aritmii nodale AV şi tahicardia prin reintrare AV, de exemplu ca manifestare a sindromului Wolff-Parkinson-White

- aritmii ventriculare care pun viaţa în pericol, inclusiv tahicardie ventriculară persistentă sau nepersistentă sau episoade de fibrilaţie ventriculară Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă poate fi utilizat în cazul

în care este necesar un răspuns rapid sau în cazul în care administrarea pe cale orală nu este posibilă.

Clorhidratul de amiodaronă poate fi utilizat înainte de cardioversia electrică.

Tratamentul trebuie iniţiat şi monitorizat în mod normal numai în cadrul spitalului sau sub

supravegherea specialistului.

Clorhidratul de amiodaronă trebuie utilizat numai când sunt disponibile dispozitive pentru monitorizare,

defibrilare şi stimulare cardiacă.

Trebuie efectuate teste cu privire la funcţia tiroidei dacă este cazul, la toţi pacienţii, înainte de tratament.

Doza standard recomandată este de 5 mg/kg greutate corporală, administrată prin perfuzie intravenoasă,

pe o perioadă de la 20 de minute la 2 ore. Aceasta trebuie administrată ca soluţie diluată în 250 ml de glucoză 5%. Poate fi urmată de o nouă perfuzie până la 1200 mg (aproximativ 15 mg/kg de greutate corporală) în maxim 500 ml de glucoză 5% timp de 24 de ore, viteza perfuziei fiind ajustată în funcţie de răspunsul clinic (vezi secţiunea 4.4).

În caz de urgenţă clinică extremă, la indicația medicului, medicamentul poate fi administrat sub forma

unei intravenos injecţii lente de 150-300 mg în 10-20 ml de glucoză 5% pe o perioadă de minim 3 minute. Aceasta nu trebuie repetată într-un interval de cel puţin 15 minute. Pacienţii trataţi astfel cu clorhidrat de amiodaronă trebuie monitorizaţi îndeaproape, spre exemplu într-o secţie de terapie intensivă (vezi secţiunea 4.4).

Trecerea de la terapia intravenoasă la cea orală

Imediat ce se obţine un răspuns adecvat, terapia orală trebuie iniţiată simultan, la doza de încărcare

(adică 200 mg, de trei ori pe zi). Ulterior, clorhidratul de amiodaronă trebuie redus treptat.

Siguranţa şi eficienţa amiodaronei la copii și adolescenți nu a fost determinată. Datele disponibile în

prezent sunt descrise în secţiunile 5.1 și pct. 5.2. Din cauza prezenţei alcoolului benzilic, Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă intravenoasă este contraindicată pentru nou-născuţi (vezi secţiunile 4.3) și ar trebui să fie utilizat cu prudență în sugari şi copii cu vârsta până la 3 ani (vezi secţiunea 4.4).

Similar tuturor pacienţilor, este important să se utilizeze doza minimă eficientă. Cu toate că nu există

dovezi care să susţină că dozele necesare sunt diferite pentru această grupă de pacienţi, aceștia pot fi mai predispuşi la bradicardie şi tulburări de conducere dacă se utilizează o doză prea mare. Trebuie acordată atenţie specială monitorizării funcţiei tiroidei (vezi secţiunile pct. 4.3, pct. 4.4 şi 4.8).

Resuscitarea cardiopulmonară

Doza recomandată pentru fibrilaţii ventriculare/tahicardie ventriculară fără puls rezistente la defibrilare

este de 300 mg (sau 5 mg/kg greutate corporală) diluată în 20 ml de glucoză 5% şi injectată rapid. Dacă fibrilaţia ventriculară persistă, se poate lua în considerare administrarea unei doze suplimentare de 150 mg (sau 2,5 mg/kg greutate corporală).

Pentru informaţii despre incompatibilităţi, vezi secţiunea 6.2

Cu toate că nu a fost stabilită nicio ajustare a dozei pentru pacienţii cu tulburări renale sau hepatice pe

parcursul tratamentului cronic cu amiodaronă orală, ca măsură de prudenţă se recomandă monitorizarea îndeaproape a pacienţilor vârstnici, spre exemplu în secţia de terapie intensivă.

Administrare intravenoasă prin perfuzie: Pentru instrucţiuni privind diluarea medicamentului înainte de

administrare, vezi pct. 6.6.

- Hipersensibilitate la substanţa activă, iod sau la oricare dintre excipienţii enumeraţi la pct. 6.1.

(O fiolă conţine aproximativ 56 mg de iod.)

- Din cauza prezenţei alcoolului benzilic, Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă intravenoasă este contraindicată pentru nou-născuţi.

- De asemenea şi insuficienţa respiratorie severă, colapsul circulator sau hipotensiunea arterială severă, hipotensiunea arterială, insuficienţa cardiacă şi cardiomiopatia reprezintă contraindicaţii pentru utilizarea Amiodaronă hameln 50 mg/ml sub formă de administrare injectabilă în bolus.

- Dovezi sau antecedente de disfuncţii ale tiroidei (vezi secţiunea 4.2 și pct. 4.4).

- Bradicardie sinusală, bloc cardiac sino-atrial şi sindrom de sinus bolnav la pacienţii fără stimulator cardiac. La pacienţii cu tulburări severe de conducere (bloc AV de grad ridicat, bloc bifascicular sau trifascicular) sau cu boală de nod sinusal, amiodarona trebuie utilizată numai în unităţi specializate, împreună cu un stimulator cardiac.

- Utilizare concomitentă cu care prelungesc intervalul QT (vezi secţiunea 4.5).

- Sarcină şi alăptare. Administrarea este permisă numai în circumstanţe speciale, care pun viaţa în pericol, conform specificaţiilor din secţiunile 4.1, pct. 4.4 şi 4.6.

Contraindicaţiile de mai sus nu se aplică utilizării clorhidratului de amiodaronă pentru resuscitarea

cardiopulmonară sau fibrilaţia ventriculară rezistentă la şoc.

Conţine alcool benzilic (22,2 mg/ml).

Alcool benzilic poate determina reacţii toxice şi alergice.

Nu se cunoaște cantitatea minimă de alcool benzilic care poate induce toxicitate cu risc crescut indus de

acumulare a alcoolului benzilic la copii mici. Administrarea la nou-născuţi sau nou-născuţii prematur de medicamente care conţin alcool benzilic a fost asociată evenimente adverse grave şi cu 'sindromul de sufocare” letal (printre simptome se numără instalarea evidentă a sindromului de sufocare, hipotensiune arterială, bradicardie şi colaps cardiovascular). Acest medicament este contraindicată pentru nou-născuţi (vezi secţiunea 4.3) și ar trebui să fie utilizat cu prudență în, sugari şi copii cu vârsta până la 3 ani (vezi secţiunea 4.2).

Deoarece alcoolul benzilic poate trece prin placentă, acest medicament trebuie utilizată cu prudență pe

perioada sarcinii (vezi secţiunea 4.3 şi 4.6).

Volumele mari acest medicament conține alcool benzilic trebuie utilizate cu prudență și doar dacă este

absolut necesar, în special la pacienții cu insuficiență hepatică și insuficiență renală, din cauza riscului de acumulare și toxicitate (acidoză metabolică).

Clorhidratul de amiodaronă trebuie utilizat numai în unităţi de îngrijire speciale, sub monitorizare

continuă (ECG şi tensiunea arterială).

Se preferă perfuzia intravenoasă faţă de administrarea intravenoasă în bolus, din cauza efectelor

hemodinamice uneori asociate cu administrarea intravenoasă rapidă (vezi secţiunea 4.8). Administrarea prea rapidă sau supradozajul poate precipita colapsul circulator (atropina a fost utilizată cu succes la astfel de pacienţi care prezentau bradicardie). Perfuzarea repetată sau continuă prin venele periferice poate provoca reacţii la locul de injectare (vezi secţiunea 4.8). Când se preconizează perfuzare repetată sau continuă, se recomandă administrarea prin cateter venos central.

Amiodarona nu trebuie amestecată cu alte preparate în aceeași seringă și nu trebuie injectată cu alte

preparate în aceeași linie intravenoasă. Dacă tratamentul cu amiodaronă trebuie continuat, acest lucru trebuie să se facă prin perfuzie intravenoasă (vezi pct. 4.2).

Când se administrează prin perfuzie, clorhidratul de amiodaronă poate reduce dimensiunea picăturii şi,

dacă este cazul, trebuie ajustată viteza perfuziei.

Anestezie (vezi secţiunea 4.5): Înainte de intervenția chirurgicală, anestezistul trebuie informat cu

privire la faptul că pacientului i se administrează amiodaronă.

S-au primit raportări de cristalizare pentru Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru soluţie

injectabilă/perfuzabilă:

* Inspectați fiecare fiolă și verificați conținutul de cristalizare înainte de administrare. Soluția trebuie utilizată numai dacă este limpede, fără particule, iar recipientul este intact și nedeteriorat.

* Luați în considerare utilizarea filtrelor în linie ca măsură de precauție suplimentară.

Trebuie manifestată prudență la pacienţii cu hipotensiune arterială şi cardiomiopatie decompensată sau

cu insuficienţă cardiacă severă (vezi şi secţiunea 4.3).

Amiodarona are efect proaritmic scăzut. Au fost raportate instalarea de noi aritmii sau agravarea

aritmiilor tratate, uneori letale. Este important dar dificil să se facă diferenţa dintre lipsa eficacităţii medicamentului şi efectul proaritmic, dacă se asociază sau nu cu agravarea afecţiunii cardiace. În general, efectele proaritmice survin în contextul factorilor de prelungire QT, cum sunt interacţiunile medicamentului şi/sau tulburări electrolitice (vezi secţiunile 4.5 şi 4.8). În ciuda prelungirii intervalului QT, amiodarona prezintă activitate torsadogenică scăzută.

O doză prea mare poate avea ca rezultat bradicardie severă şi tulburări de conducere, cu apariţia ritmului

idioventricular, în special la pacienţii în vârstă sau pe parcursul tratamentului glicozidă cardiacă. În aceste circumstanţe, tratamentul cu clorhidrat de amiodaronă trebuie retras. Dacă este necesar, se pot administra beta-adrenostimulante sau glucagon. Din cauza timpului lung de înjumătăţire plasmatică prin eliminare al amiodaronei, dacă bradicardia este severă şi simptomatică, se recomandă introducerea unui stimulator cardiac.

Acţiunea farmacologică a amiodaronei induce modificări ECG: Prelungirea QT (asociată repolarizării

prelungite) cu potenţiala dezvoltare a undelor U şi a undelor T deformate; aceste modificări nu reflectă toxicitate.

Bradicardie severă şi bloc cardiac după sofosbuvir

Au fost observate cazuri de bradicardie severă şi bloc cardiac care pot pune viaţa în pericol atunci când

amiodarona este utilizată concomitent cu scheme de tratament ce conţin sofosbuvir.

Bradicardia a apărut, în general, în câteva ore până la câteva zile, dar cazuri ulterioare au fost observate

mai ales până în 2 săptămâni după inițierea tratamentului împotriva VHC.

Amiodarona trebuie utilizată la pacienții care urmează o schemă de tratament care conține sofosbuvir

numai atunci când alte tratamente antiaritmice alternative nu sunt tolerate sau sunt contraindicate.

Dacă utilizarea concomitentă de amiodaronă este considerată necesară, se recomandă ca pacienții să fie

atent monitorizați timp de cel puțin 48 de ore într-un mediu clinic adecvat, după inițierea tratamentului concomitent, după care ar trebui să aibă loc un consult după externare sau auto-monitorizare zilnică a ritmului cardiac ce ar trebui să se desfăşoare cel puţin în primele 2 săptămâni de tratament.

Din cauza timpului de înjumătățire plasmatică lung al amiodaronei, trebuie, de asemenea, efectuată o

monitorizare adecvată şi pentru pacienții care au întrerupt tratamentul cu amiodaronă în ultimele câteva luni și care urmează să înceapă o schemă de tratament cu sofosbuvir.

Toţi pacienții trataţi cu amiodaronă concomitent cu o schemă de tratament ce conţine sofosbuvir, trebuie

avertizați asupra simptomelor bradicardiei și simptomelor de bloc cardiac și trebuie îndrumaţi să solicite de urgență asistenţă medicală în cazul în care manifestă aceste simptome.

Disfuncție primară a grefei (PGD) după transplantul cardiac:

În studiile retrospective, utilizarea amiodaronei la beneficiarul transplantului înainte de transplantul de

inimă a fost asociată cu un risc crescut de PGD.

PGD este o complicație a transplantului de inimă care pune viața în pericol şi care se prezintă ca o

disfuncție stângă, dreaptă sau biventriculară care apare în primele 24 de ore de la operația de transplant pentru care nu există o cauză secundară identificabilă (vezi pct. 4.8). PGD sever poate fi ireversibil.

Pentru pacienții aflați pe lista de așteptare pentru transplantul de inimă, ar trebui să se ia în considerare

utilizarea unui medicament antiaritmic alternativ cât mai curând posibil înainte de transplant.

Se recomandă prudență la pacienţii cărora li se efectuează anestezie generală sau care primesc doză

ridicată de terapie cu oxigen.

Au fost raportate complicaţii potenţial severe la pacienţii cărora li se administra amiodaronă şi cărora li

s-a efectuat anestezie generală: bradicardie neresponsivă la atropină, hipotensiune arterială, tulburări de conducere, debit cardiac scăzut (vezi pct. 4.5).

Tulburări endocrine (vezi secţiunea 4.8):

Amiodarona poate induce hipertiroidismul, în special la pacienţii cu antecedente personale de tulburări

tiroidiene sau la pacienţii care își administrau anterior amiodaronă pe cale orală. Când se suspectează disfuncţie a tiroidei, trebuie măsurată concentrația plasmatică a ultrasensibili hormone de stimulare a tiroidei (usTSH). Trebuie efectuate teste cu privire la funcţia tiroidei dacă este cazul, la toţi pacienţii, înainte de tratament.

Amiodarona conţine iod şi astfel poate afecta absorbţia iodului radioactiv. Cu toate acestea, testele cu

privire la funcţia tiroidei (T3 liber, T4 liber, usTSH) rămân interpretabile. Amiodarona inhibă conversia periferică a tiroxinei (T4) în triiodotironină (T3) şi poate cauza modificări biochimice izolate (creşterea T3 liber seric, T4 liber plasmatic fiind uşor scăzută sau chiar normală) la pacienţii eutiroidieni din punct

de vedere clinic. Nu există motive pentru care în aceste cazuri să se întrerupă tratamentul cu amiodaronă dacă nu există dovezi clinice sau dovezi biologice (usTSH) suplimentare care să ateste boală tiroidiană.

Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale (vezi secţiunea 4.8):

Apariţia dispneei sau a tusei neproductive, poate fi considerată un semn de toxicitate pulmonară, cum

este pneumonita interstiţială. Au fost raportate cazuri foarte rare de pneumonită interstiţială la utilizarea amiodaronei intravenoase. Când se suspectează diagnosticul, trebuie să se efectueze o radiografie toracică. Tratamentul cu amiodaronă trebuie reevaluat deoarece pneumonita interstiţială este în general reversibilă după retragerea timpurie a amiodaronei şi va trebui să se ia în considerare tratamentul cu corticosteriozi (vezi secţiunea 4.8). Deseori simptomele clinice dispar în termen de câteva săptămâni, după care urmează o îmbunătăţire mai lentă radiologică şi a funcţiei plămânilor. Starea anumitor pacienţi se poate deteriora deşi tratamentul cu clorhidrat de amiodaronă a fost întrerupt. Au fost raportate cazuri letale de toxicitate pulmonară.

S-au observat cazuri foarte rare de complicaţii respiratorii severe, uneori letale, de obicei în perioada

imediat următoare unei intervenții chirurgicale (sindromul de detresă respiratorie acută a adultului); poate fi implicată o potenţială interacţiune cu o concentraţie de oxigen ridicată (vezi secţiunile 4.5 şi 4.8).

Tulburări hepatobiliare (vezi secţiunea 4.8):

Poate surveni insuficienţa hepatocelulară în primele 24 ore de la administrarea intravenoasă a

amiodaronei, care uneori poate fi letală. Prin urmare, se recomandă monitorizarea îndeaproape a transaminazelor, imediat ce se iniţiază tratamentul cu amiodaronă.

Au fost raportate reacţii cutanate care pun viaţa în pericol sau chiar letale: sindrom Stevens-Johnson

(SSJ) şi necroliză epidermică toxică (NET) (vezi pct. 4.8). Dacă apar simptome sau semne ale SSJ şi NET (de exemplu erupţie cutanată evolutivă, adesea manifestată prin apariţia de vezicule sau leziuni ale

mucoaselor), tratamentul cu amiodaronă trebuie întrerupt imediat.

În caz de vedere neclară sau de reducere a acuităţii vizuale, trebuie efectuat prompt un examen

oftalmologic complet, inclusiv un examen al fundului de ochi. Apariţia neuropatiei şi/sau a nevritei optice impune oprirea administrării amiodaronei, din cauza riscului potenţial de evoluţie spre cecitate Interacţiuni medicamentoase (vezi secţiunea 4.5):

Administrarea concomitentă a amiodaronei cu următoarele medicamente nu este recomandată; beta-

blocante, blocante de canale de calciu pentru reducerea frecvenţei cardiace (verapamil, diltiazem), agenţi laxativi stimulanţi care pot cauza hipopotasemie.

În caz de hipopotasemie, trebuie să se ia măsuri corective şi să se monitorizeze intervalul QT. În caz de

torsadă a vârfurilor nu trebuie să se administreze agenţi antiaritmici; se poate institui stimularea cardiacă şi se poate folosi magneziu intravenos.

Au fost raportate concentrații plasmatice de flecainidă ridicate la administrarea concomitentă cu

amiodarona. Doza de flecainidă trebuie redusă în consecinţă, iar pacientul trebuie monitorizat îndeaproape.

Medicamente care induc torsada vârfurilor sau care prelungesc intervalul QT

Unele din cele mai importante medicamente care interacţionează cu amiodarona sunt: warfarina,

digoxina, fenitoina sau orice alte medicamente care prelungesc intervalul QT.

Tratamentul concomitent cu următoarele medicamente care prelungesc intervalul QT este contraindicat

(vezi secţiunea 4.3) din cauza riscului crescut de torsadă a vârfurilor; spre exemplu:

* Medicamente antiaritmice de clasa Ia cum sunt chinidina, procainamidă, disopiramidă;

* Medicamente antiaritmice de clasa III cum sunt sotalol, bretilium;

* eritromicină intravenoasă, administrare injectabilă de cotrimoxazol sau pentamidină;

* anumite antipsihotice cum sunt clorpromazină, tioridazină, flufenazină, pimozidă, haloperidol, amilsulpridă şi sertindolă;

* antidepresive pe bază de litiu şi triciclice cum sunt doxepină, maprotilină, amitriptilină;

* anumite antihistaminice cum sunt terfenadină, astemizol, mizolastină;

* antimalarice cum sunt chinină, meflochină, clorochină, halofantrină;

* moxifloxacină.

La pacienţii care își administrează concomitent amiodaronă cu fluorochinolone s-au raportat cazuri rare

de prelungire a intervalului QTc, cu sau fără torsadă a vârfurilor. Administrarea concomitentă a amiodaronei cu fluorochinolone trebuie evitată (administrarea concomitentă cu moxifloxacina este contraindicată, a se vedea mai sus).

Medicamente care reduc frecvenţa cardiacă, cauzând tulburări de automatism sau conducere

Tratamentul combinat cu următoarele medicamente nu este recomandat:

* Beta blocante şi anumite blocante de canale de calciu (diltiazem, verapamil); pot surveni accentuarea proprietăţilor cronotropice negative şi efecte de încetinire a conducerii.

* Sofosbuvir: Administrarea concomitentă de amiodaronă cu scheme de tratament ce conţin sofosbuvir poate duce la bradicardie simptomatică gravă. Dacă administrarea concomitentă nu poate fi evitată, se recomandă monitorizarea cardiacă (vezi pct. 4.4).

* Laxative stimulante, care pot cauza hipopotasemie, crescând astfel riscul de torsadă a vârfurilor; trebuie utilizate alte tipuri de laxative.

Trebuie manifestată prudență la tratamentul concomitent cu următoarele medicamente, care, de

asemenea, pot cauza hipopotasemie şi/sau hipomagnezemie, cum sunt:

* diuretice,

* corticosteriozi sistemici,

* tetracosactide,

* amfotericină B intravenoasă.

Au fost raportate complicații potenţial severe, cum ar fi bradicardia care nu răspunde la atropină,

hipotensiune arterială, tulburări de conducere, scăderea debitului cardiac la pacienții tratați cu amiodaronă sub anestezie generală (vezi pct. 4.4).

S-au observat cazuri foarte rare de complicaţii respiratorii (sindromul de detresă respiratorie a adultului),

uneori letale, de obicei în perioada imediat următoare intervenției chirurgicale. Poate fi implicată o potenţială interacţiune cu o concentraţie de oxigen ridicată (vezi pct. 4.4).

Efectul clorhidratului de amiodaronă asupra altor medicamente

Amiodarona şi/sau metabolitul acesteia, desetilamiodarona, inhibă CYP1A1, CYP1A2, CYP3A4,

CYP2C9, CYP2D6 şi glicoproteina P şi pot creşte expunerea substraturilor acestora. Din cauza timpului

lung de înjumătăţire plasmatică prin eliminare al amiodaronei, se pot observa interacţiuni timp de mai multe luni după întreruperea amiodaronei.

Substraturi ale PgP

Amiodarona este un inhibitor al P-gp. Se preconizează că administrarea concomitentă cu substraturi ale

P-gp rezultă într-o creştere a expunerii acestora.

Administrarea clorhidratului de amiodaronă unui pacient în tratament cu digoxină va genera o creştere

a concentraţiei plasmatice de digoxină şi astfel va precipita simptomele şi semnele asociate cu

concentrațiile ridicate de digoxină; pot surveni tulburări de automatism (bradicardie excesivă), un efect sinergic asupra frecvenţei cardiace şi conducerii atrioventriculare. Din punct de vedere clinic, se recomandă monitorizarea ECG şi biologică, pentru a observa semnele de toxicitate glicozidă cardiacă, iar doza de digoxină trebuie înjumătăţită.

Trebuie manifestată prudență la administrarea concomitentă de amiodaronă cu dabigatran, din cauza

riscului de sângerare. Poate fi necesar să se ajusteze doza de dabigratan, conform etichetei.

Amiodarona creşte concentraţiile plasmatice ale substraturilor CYP2C9, cum sunt anticoagulante orale

(warfarină) şi fenitoină prin inhibarea citocromului P450 2C9.

Doza de warfarină trebuie redusă în consecinţă. Se recomandă o monitorizare mai frecventă a timpului

protrombinei atât în timpul cât şi după tratamentul cu amiodaronă.

Doza de fenitoină trebuie redusă dacă apar semne de supradozaj, iar concentrațiile plasmatice trebuie

măsurate.

Substraturi ale CYP2D6

Flecainidă

Deoarece flecainida este în principal metabolizată de CYP 2D6, prin inhibarea acestei izoenzime,

amiodarona poate creşte concentrațiile plasmatice de flecainidă; se recomandă reducerea dozei de flecainidă cu 50% şi monitorizarea îndeaproape a pacientului pentru a depista efectele adverse.

Monitorizarea concentrațiilor plasmatice de flecainidă este foarte recomandată în aceste circumstanţe.

Substraturi ale CYP P450 3A4

Când se administrează concomitent medicamente cu amiodaronă, un inhibitor al CYP 3A4, aceasta

poate avea ca rezultat un nivel mai ridicat al concentraţiilor plasmatice ale acestora, ceea ce poate determina o potenţială creştere a toxicităţii acestora:

* Ciclosporina: concentrațiile plasmatice ale ciclosporinei pot creşte chiar de 2 ori când sunt administrate concomitent . Poate fi necesară o reducere a dozei de ciclosporină pentru a menţine concentraţia plasmatică în intervalul terapeutic.

* Statine: riscul de toxicitate musculară (de exemplu rabdomioliză) est mărit de administrarea concomitentă a amiodaronei cu statine metabolizate de CYP 3A4 cum sunt simvastatină, atorvastatină şi lovastatină. Se recomandă utilizarea unei statine care nu este metabolizată de CYP 3A4 când este administrată cu amiodaronă.

* Alte medicamente metabolizate de citocromul P450 3A4: printre exemple de aceste medicamente se numără lidocaina, sirolimus, tracolimus, sildenafil, fentanil, midazolam, triazolam, dihidroergotamină, ergotamină şi colchină.

Interacţiunea cu substraturi ale altor izoenzime CYP 450

Studiile in vitro au demonstrat că amiodarona are şi potenţialul de a inhiba CYP 1A2, CYP 2C19 şi CYP

2D6 prin metabolitul său principal. Când este administrată concomitent, se preconizează că amiodarona va creşte concentraţia plasmatică a medicamentelor al căror metabolism depinde de CYP 1A2, CYP 2C19 şi CYP 2D6.

Efectul altor medicament asupra clorhidratului de amiodaronă

Inhibitorii CYP3A4 şi inhibitorii CYP2C8 pot prezenta potenţialul de a inhiba metabolismul

amiodaronei şi de a-i creşte expunerea. Se recomandă evitarea inhibitorilor CYP 3A4 (spre exemplu, sucul de grepfrut şi anumite medicamente) în timpul tratamentului cu amiodaronă. Sucul de grepfrut inhibă citocromul P450 3A4 şi poate creşte concentraţia plasmatică a amiodaronei. Sucul de grepfrut trebui evitat pe perioada tratamentului cu amiodaronă administrată pe cale orală.

Sunt disponibile date cu privire la un număr limitat de sarcini expuse. Amiodarona şi N-

desmetilamiodarona trec prin bariera placentară şi ating 10-25% din concentraţiile plasmatice ale mamei la sugar. Printre cele mai frecvente complicaţii se numără probleme de creştere, naştere prematură şi insuficiență a glandei tiroide la nou-năsuţi. S-au observat hipotiroidism, bradicardie şi intervale QR prelungite la aproximativ 10% din nou-născuţi. În cazuri izolate, s-au depistat glandă tiroidă mărită şi sufluri cardiace. Frecvenţa malformaţiilor nu pare să fi crescut. Cu toate acestea, trebuie să se ţină cont de posibilitatea apariţiei defectelor cardiace. Prin urmare, amiodarona nu trebuie utilizată în timpul sarcinii, decât dacă este strict necesar şi riscul de reapariţie a aritmiilor care pun viaţa în pericol trebuie analizat comparativ cu potenţialul pericol pentru făt. Din cauza timpului lung de înjumătăţire plasmatică prin eliminare al amiodaronei, femeile aflate la vârstă fertilă vor trebui să îşi planifice sarcina la cel puţin jumătate de an după finalizarea tratamentului, pentru a evita expunerea embrionului/fătului în primele stadii ale sarcinii.

Trecerea în laptele matern este dovedită pentru ingredientul activ şi pentru metabolitul activ. Dacă

tratamentul este necesar pe perioada lactaţiei, sau dacă s-a administrat amiodaronă în perioada sarcinii, alăptatul trebuie întrerupt. Utilizarea este permisă numai în cazuri speciale care pun în pericol viața, așa cum se specifică în secțiunile 4.1, pct. 4.3 și 4.4.

S-au găsit niveluri serice ridicate de Luteinizat hormone (LH) şi Folicul-stimulator hormone (FSH) la

pacienţii bărbaţi după tratament de lungă durată, indicând disfuncţii testiculare.

Clorhidratul de amiodaronă poate afecta capacitarea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.

Cele mai frecvente reacții adverse ale medicamentului raportate cu privire la clorhidratul de amiodaronă

administrat intravenos sunt flebită de perfuzie, bradicardie şi hipotensiune arterială.

Tabelul 1: Frecvenţa reacţiilor adverse

System Foarte Frecvente Mai puţin Rare Foarte rare Cu frecvenţă

organ frecvente (≥ 1/100 şi frecvente (≥ 1/10000 (< 1/10000) necunoscută Clasă (≥ 1/10) < 1/10) (≥ 1/1000 şi şi (care nu poate

< 1/100) < 1/1000) fi estimată din datele disponibile) Tulburări - La pacienţii la

hematolo care se gice și administrează limfatice amiodaronă au existat constatări ocazionale de granuloame ale măduvei osoase.

Semnificaţia

clinică a acestor constatări nu este cunoscută.

- Neutropenie

- Agranulocitoz

ă Tulburări Şoc Edem

ale anafilactic. angioneurotic sistemulu (edem i imunitar Quincke) Tulburări Sindromul -

endocrine secreţiei Hipertiroidism, inadecvate a uneori letal hormonului (vezi secţiunea antidiuretic 4.4).

(SIADH). - Hipotiroidism.

Tulburări Scădere a - Delir

psihice libidoului (inclusiv confuzie).

- Halucinații Tulburări Tremor Neuropatie -

ale exrapiramida senzitivo- Hipertensiune sistemulu l. motorie intracraniană i nervos periferică benignă.

şi/sau - Durere de miopatie, de cap.

obicei reversibile la întreruperea medicamentu lui.

Tulburări S-au depistat - Neuropatie

oculare microdepuneri /nevrită optică pe suprafaţa ce poate anterioară a evolua spre System Foarte Frecvente Mai puţin Rare Foarte rare Cu frecvenţă

organ frecvente (≥ 1/100 şi frecvente (≥ 1/10000 (< 1/10000) necunoscută Clasă (≥ 1/10) < 1/10) (≥ 1/1000 şi şi (care nu poate

< 1/100) < 1/1000) fi estimată din datele disponibile) corneei la cecitate (vezi aproape toţi pct. 4.4) pacienţii, de obicei limitate la zona de sub pupilă.

Acestea pot fi

asociate halourilor colorate în lumina orbitoare sau cu vederea înceţoşată. De obicei regresează la 6-12 luni de la întreruperea clorhidratului de amiodaronă.

Tulburări Bradicardie - Bradicardie Torsada

cardiace dependentă severă (în vârfurilor (vezi de doză. cazurile de pct. 4.4) disfuncţie a nodului sinusal şi la vârstnici) sau (mai rar) stop sinusal:

acestea pot impune întreruperea tratamentului.

- Apariţia unor noi aritmii - şi exacerbarea celor existente

- uneori urmate de stop cardiac (vezi şi secţiunea 4.4 şi secţiunea 4.5).

- Tulburări de conducere (bloc sinoatrial, bloc AV).

Tulburări Hipotensiune Bufeuri.

vasculare arterială şi frecvenţă cardiacă mărită, imediat după administrarea System Foarte Frecvente Mai puţin Rare Foarte rare Cu frecvenţă

organ frecvente (≥ 1/100 şi frecvente (≥ 1/10000 (< 1/10000) necunoscută Clasă (≥ 1/10) < 1/10) (≥ 1/1000 şi şi (care nu poate

< 1/100) < 1/1000) fi estimată din datele disponibile) intravenoasă.

Acestea sunt

în general moderate şi de natură tranzitorie.

Au fost

raportate cazuri de hipotensiune arterială severă sau şoc după o supradoză sau administrare prea rapidă (administrare a intravenoasă în bolus).

Tulburări - Pneumonită

respirator sau fibroză ii, interstiţială, toracice şi uneori letală mediastin (vezi ale secţiunea 4.4).

- Acut sindromul de detresă respiratorie a adultului, uneori cu sechele letale.

- Bronhospasm

şi/sau apnee la pacienţii cu probleme respiratorii grave, în special la pacienţii cu astm.

Tulburări Greaţă. Pancreatită

gastrointe (acută).

stinale Tulburări - - O creştere

hepatobili uşoară până la are moderată a nivelurilor de transaminaze (de 1,5 până la 3 ori peste valoarea normală) la începutul System Foarte Frecvente Mai puţin Rare Foarte rare Cu frecvenţă

organ frecvente (≥ 1/100 şi frecvente (≥ 1/10000 (< 1/10000) necunoscută Clasă (≥ 1/10) < 1/10) (≥ 1/1000 şi şi (care nu poate

< 1/100) < 1/1000) fi estimată din datele disponibile) tratamentului, care de obicei este de natură tranzitorie şi dispare în mod spontan după reducerea dozei.

- Tulburări acute ale funcţiei ficatului, cu niveluri crescute de transaminaze serice şi/sau icter, inclusiv insuficienţe hepatice, uneori cu sechele letale (vezi secţiunea 4.4) Afecțiuni Eczemă Transpiraţie - Urticarie.

cutanate - Reacţie şi severă a pielii ţesutului sub formă de subcutana necroliză t toxică epidermică (NTE)/ sindromul Stevens-

Johnson (SSJ),

dermatita buloasă, reacţie la medicament asociată cu eozinofilie şi simptome sistemice (DRESS).

Tulburări Durere de

musculo- spate.

scheletice şi ale ţesutului conjuncti v Tulburări Scăderea

ale libidoului aparatului genital şi sânului System Foarte Frecvente Mai puţin Rare Foarte rare Cu frecvenţă

organ frecvente (≥ 1/100 şi frecvente (≥ 1/10000 (< 1/10000) necunoscută Clasă (≥ 1/10) < 1/10) (≥ 1/1000 şi şi (care nu poate

< 1/100) < 1/1000) fi estimată din datele disponibile) Tulburări La locul de Excipientul

generale injectare sau alcool şi la perfuzare: benzilic nivelul durere, poate locului de eritem, provoca administr edem, reacţii de are necroză, hipersensib extravazare, ilitate.

infiltrare, inflamare, induraţie, tromboflebită , flebită, celulită, infecţie, modificări de pigmentare.

Leziuni, Disfuncție

otrăviri și primară a complicaț grefei după ii transplantul procedura cardiac (vezi le pct. 4.4).

Au fost raportate câteva cazuri rare cu diverse simptome clinice, care indicau reacţii de

hipersensibilitate: vasculită, funcţie renală redusă cu o creştere a nivelurilor de creatinină, trombocitopenie, anafilaxie.

Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru

permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România

Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1

Bucureşti 011478- RO

e-mail: adr@anm.ro Website: www.anm.ro

Nu există informaţii cu privire la supradozajul cu amiodaronă administrată intravenos.

În cazurile de supradozaj acut sau administrare intravenoasă prea rapidă, se pot observa următoarele:

greaţă, vomă, constipaţie, transpiraţie, bradicardie şi interval QT prelungit. În cazul unui supradozaj semnificativ, se preconizează instalarea hipotensiunii arteriale, blocului cardiac şi torsada vârfurilor. În cazul excepţionale, poate apărea hipertiroidismul.

În cazul unui supradozaj semnificativ, este necesară monitorizare ECG prelungită. Ar trebui să se ia în

considerare spitalizarea în secţia de terapie intensivă. Hipotensiunea arterială poate fi tratată cu lichide de perfuzie şi vasopresoare. Poate fi indicată utilizarea de agenţi alfa sau beta adrenergici sau de stimulare cardiacă temporară. Agenţii antiaritmici de clasa Ia şi III trebuie evitaţi, deoarece sunt asociaţi cu prelungirea intervalului QT şi inducerea torsadei vârfurilor. Tratamentul ulterior trebuie să fie de susţinere şi simptomatic.

Amiodarona şi metaboliţii acesteia nu sunt dializabile.

Din cauza farmacocineticii amiodaronei, se recomandă supravegherea adecvată şi prelungită a

pacientului, în special starea cardiacă.

Grupa farmacoterapeutică: antiaritmice clasa III

Cod ATC: C01BD01

Amiodarona este un derivat de benzofuran deiodinat şi este clasificat ca agent antiaritmic de clasa III

datorită abilităţii sale de a creşte durata potenţialului de acţiune cardiacă în miocitele atât atriale cât şi ventriculare prin blocarea canalelor K+ (în principal a componentei rapide a curentului K+de rectificare întârziată, IKr). Astfel prelungeşte perioada refractară a potenţialului de acţiune, ceea ce are ca rezultat reducerea ectopiilor şi a aritmiilor prin reintrare şi prelungirea intervalului QTc în ECG. În plus, amiodarona blochează şi curenţii cardiaci de Na+ (efect de clasa I) şi curenţii de Ca2+ (efect de clasa IV).

Cea din urmă poate avea ca rezultat încetinirea conducerii prin nodurile sinoatriale şi atrioventriculare.

Pe perioada administrării de lungă durată, se pare că amiodaronă inhibă şi traficul canalelor ionice de la

reticulul endoplasmatic la membrana plasmatică în miocitele cardiace, iar aceste efecte pot contribui la acţiuni electrofiziologice cardiace ale amiodaronei în cazul administrării cronice.

În plus, amiodarona este un antagonist necompetitiv atât la adrenoreceptorii ß- cât şi α- şi, prin urmare,

are efecte hemodinamice: dilatarea arterelor coronare şi vasodilataţia periferică ceea ce are ca rezultat o reducere a tensiunii arteriale sistemice. Efectele inotrope negative, cronotrope negative şi efectele dromotrope negative par să fie induse de efectele antagoniste andrenergice ß- induse de amiodaronă.

Unele efecte ale amiodaronei sunt comparabile cu hipotiroidismul, ceea ce se poate datora inhibării

sintezei de hormoni tiroidieni. Amiodarona este un inhibitor puternic al activităţii 5-monodeiodinazei de iodotironină (principala enzimă de conversie T4-T3). La şobolani, s-au observat creşteri ale nivelului seric al hormonului de stimulare a tiroidei (TSH), tiroxinei (t4) şi triiodotironinei inverse (rT3) şi scăderi ale nivelului seric al triiodotironinei (T3), ca rezultat al inhibării deiodinării T4 şi T3. Aceste acţiuni antitiroide ale amiodaronei pot contribui la efectele sale electrofiziologice cardiace.

Metabolitul principal N-desmetilamiodarona are efecte asupra electrofiziologiei cardiace asemănătoare

celor ale compusului părinte.

Siguranţa şi eficienţa amiodaronei administrată intravenos la pacienţii cu stop cardiac în afara spitalului

ca rezultat al fibrilaţiei ventriculare rezistentă la şoc au fost evaluate în două studii dublu-oarbe: studiul ARREST, care a comparat amiodarona cu placebo, şi studiul ALIVE, care a comparat amiodarona cu

lidocaina. Parametrul principal al ambelor studii a fost numărul de pacienţi care au supravieţuit până la internare.

În cadrul studiului ARREST, la 504 pacienţi - cu stop cardiac în afara spitalului ca rezultat al fibrilaţiei

ventriculare, sau al tahicardiei ventriculare fără puls refractare la 3 sau mai multe şocuri cu defribrilatorul şi epinefrină - s-a administrat fie 300 mg de amiodaronă diluată în 20 ml de glucoză 5% sub formă de administrare intravenoasă rapidă într-o venă periferică (246 pacienţi) fie placebo (258 pacienţi). Din cei 197 pacienţi (39%) care au supravieţuit până la spital, amiodarona a crescut semnificativ şansele de resuscitare şi internarea: 44% din grupul la care s-a administrat amiodaronă faţă de 34% din grupul la care s-a administrat placebo (p = 0,03). După ajustarea altor factori predictivi independenţi, raportul ajustat referitor la supravieţuirea până la internare a fost de 1,6 (95% interval de încredere, 1,1 până la 2,4, p = 0,02) în grupul la care s-a administrat amiodaronă, comparativ cu grupul la care s-a administrat placebo. Incidenţa hipotensiunii arteriale (59% faţă de 25% p = 0,04) şi bradicardie (41% faţă de 25% p = 0,004) a fost mai frecventă la pacienţii la care s-a administrat amiodaronă decât la pacienţii la care s-a administrat placebo.

În cadrul studiului ALIVE, la 347 pacienţi - cu fibrilaţie ventriculară refractară la 3 sau mai multe şocuri

cu defibrilatorul, epinefrină sau alte șocuri cu defibrilatorul, sau cu fibrilaţie ventriculară recurentă după defibrilarea iniţială reuşită - le-a fost administrată amiodaronă (5 mg/kg) sau lidocaină (1,5 mg/kg).

Amiodarona a crescut semnificativ şansele de resuscitare şi internare: 22,8% din grupul la care s-a

administrat amiodaronă (41 din 180 pacienţi) faţă de 12% din grupul la care s-a administrat lidocaină (20 din 167 pacienţi), p = 0,009. După ajustarea altor factori care afectează supravieţuirea, raportul ajustat referitor la supravieţuirea până la internare a fost de 2,49 (95% interval de încredere, 1,28 până la 4,85, p = 0,007) în grupul la care s-a administrat amiodaronă, comparativ cu grupul la care s-a administrat placebo. Procentul de pacienţi care au experimentat stop cardiac după administrarea medicaţiei iniţiale a studiului, după defibrilare, a fost semnificativ mai mare în grupul la care s-a administrat lidocaină (28,9%) faţă de grupul la care s-a administrat amiodaronă (18,4%), p = 0,04.

Nu s-a efectuat niciun studiu controlat la copii și adolescenți.

În studiile publicate, siguranţa amiodaronei a fost evaluată la 1118 pacienţi copii și adolescenți cu

diverse aritmii. Următoarele doze au fost folosite în cadrul studiilor clinice la copii și adolescenți.

- Doză de încărcare: de la 10 până la 20 mg/kg/zi timp de 7 până la 10 zile (sau 500 mg/m2/zi dacă se exprimă pe metru pătrat),

- Doză de întreţinere: trebuie utilizată doza minimă efectivă; conform răspunsului individual, poate varia de la 5 la 10 mg/kg/zi (sau 250 mg/m2/zi dacă se exprimă pe metru pătrat).

- Doză de încărcare: 5 mg/kg greutate corporală pe o perioadă de la 20 de minute la 2 ore,

- Doză de întreţinere: de la 10 la 15 mg/kg/zi pe o perioadă de la câteva ore la câteva zile.

Dacă este necesar, tratamentul pe care orală poate fi iniţiat concomitent la doza de încărcare obişnuită.

Amiodarona are o rată de eliminare lentă şi afinitate semnificativă pentru ţesut. Absorbţia clorhidratului

de amiodaronă din tractul gastrointestinal după administrarea orală este de 50%. După o singură doză, concentrațiile plasmatice se vor atinge în 3-7 ore. Este necesară acumularea amiodaronei în ţesutul miocardic pentru a atinge eficienţa terapeutică. În funcţie de doza de saturare, efectele terapeutice pot fi preconizate în termen de la câteva zile până la două săptămâni.

După administrare intravenoasă, efectul maxim este atins după 15 minute. După aceasta, există o

distribuţie în ţesut şi o scădere rapidă a concentrației plasmatice în termen de 4 ore.

Pentru a obţine saturarea ţesutului, tratamentul trebuie continuat intravenos sau oral. În timpul saturării,

amiodarona este acumulată în special în ţesutul adipos iar starea de echilibru se atinge într-o perioadă de la o lună până la câteva luni.

Datorită acestor caracteristici, doza de saturare recomandată trebuie administrată pentru a atinge

saturarea rapidă a ţesutului, ceea ce este o condiţie esenţială pentru eficienţa terapeutică.

Clorhidratul de amiodaronă are timp lungde înjumătăţire plasmatică prin eliminare, care variază de la

individ la individ, între 20 şi 100 de zile.

Calea principală de eliminare este pe cale hepatică şi pe cale biliară. 10% din substanţă este eliminată

pe cale renală.

Datorită eliminării renale reduse, doza obişnuită poate fi administrată pacienţilor cu insuficienţă renală.

După întrerupere, amiodarona este excretată pe parcursul mai multor luni.

Nu s-a efectuat niciun studiu controlat la copii și adolescenți. Din datele publicate limitate disponibile

cu privire la pacienţii copii și adolescenți, nu există diferenţe observate în comparaţie cu adulţii.

În cadrul studiilor de toxicitate cronică, amiodarona a determinat leziuni pulmonare (fibroză,

fosfolipidoză; la hamsteri, şobolani şi câini). Se pare că toxicitatea pulmonară este rezultatul formării radicalilor şi perturbării producţiei de energie celulară. În plus, amiodarona a provocat leziuni hepatice la şobolani. În ceea ce priveşte aspectele de genotoxicitate, au fost efectuate testul in vitro Ames şi testul in vivo pe micronucleii măduvei osoase la şoareci. Ambele studii au generat rezultate negative.

În cadrul unui studiu de carcinogenicitate pe şobolani, pe o perioadă de 2 ani, amiodarona a provocat

creşterea tumorilor tiroidiene foliculare (adenoame şi/sau carcinoame) la ambele sexe la expuneri clinice relevante. Din moment ce descoperirile privind mutagenicitatea au fost negative, se propune un mecanism epigenic, mai degrabă decât genotoxic pentru acest tip de inducţie tumorală. La şoareci nu s- au observat carcinoame, dar s-a observat hiperplazie foliculară tiroidiană dependentă de doză. Aceste efecte asupra tiroidei la şobolani şi şoareci sunt cauzate cel mai probabil de efectele amiodaronei asupra sintezei și/sau eliberării hormonilor glandei. Relevanța acestor descoperiri la om este redusă.

Polisorbat 80

Apă pentru preparate injectabile

Clorhidratul de amiodaronă este incompatibil cu soluţia salină şi poate fi administrat numai într-o soluţie

de glucoză de 5% soluţie.

În prezenţa amiodaronei, utilizarea echipamentelor de administrare care conţin agenți de emoliere cum

este DEHP (ftalat de di-2-etilhexil) poate cauza infiltrarea DEHP în soluţie. Pentru a reduce la minim expunerea pacientului la DEHP, soluţiile de amiodaronă diluată pentru perfuzie trebuie administrate prin seturi care nu conţin DEHP, cum sunt seturi din poliolefină (PE, Pp) sau sticlă. Este interzisă adăugarea de alţi agenţi în perfuziile cu amiodaronă.

Acest medicament nu trebuie amestecat cu alte medicamente, cu excepţia celor menţionate la pct. 6.6.

Fiole nedeschise: 2 ani

Soluţii prepare:

Stabilitatea chimică şi fizică la utilizare a fost demonstrată pentru 24 ore la 25°C.

Din punct de vedere microbiologic, medicamentul trebuie utilizat imediat.

Dacă nu este utilizat imediat, timpul și condițiile de păstrare înainte de utilizare sunt responsabilitatea

utilizatorului și, în mod normal, nu trebuie să depășească 24 ore la 2 până la 8°C, cu excepția cazului în care diluarea a avut loc în condiții aseptice controlate și validate.

A nu se păstra la temperaturi peste 25°C. A nu se păstra la frigider sau congelator.

A se ţine fiolele în cutie pentru a fi protejate de lumină.

Pentru condiţiile de păstrare ale medicamentului după diluare, vezi pct. 6.3.

Fiecare cutie conţine fiole din sticlă tip I, transparentă, de capacitate 5 ml, conținând 3 ml concentrat

steril.

Marimea ambalajului:

Cutie cu 5, 10 fiole

Este posibil ca nu toate mărimile de ambalaj să fie comercializate.

S-au primit raportări de cristalizare pentru Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru soluţie

injectabilă/perfuzabilă. Înainte de utilizare, concentratul steril trebuie inspectat vizual pentru a identifica limpezimea, particule vizibile şi integritatea recipientului. Soluţia trebuie utilizată numai dacă este limpede, fără particule, iar recipientul este nedeteriorat şi intact. Luați în considerare utilizarea filtrelor în linie ca măsură de precauție suplimentară.

Înainte de administrarea prin perfuzie intravenoasă, Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru

soluţie injectabilă/perfuzabilă trebuie diluat în conformitate cu instrucţiunile care însoţesc glucoză 5%.

O fiolă de Amiodaronă hameln 50 mg/ml concentrat pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă, diluată

conform recomandărilor în 250 ml de glucoză de 5% are ca rezultat o concentraţie de 0,6 mg/ml de clorhidrat de amiodaronă.

Se administrează 5 mg/kg greutate corporală în 250 ml de soluţie de glucoză 5% pe o perioadă între

20 de minute până la 2 ore.

În ceea ce priveşte stabilitatea soluţiei, nu se utilizează concentraţii sub 300 mg pe 500 ml şi nu se

adaugă alte medicamente la lichidul de perfuzie (vezi secţiunea 4.2).

Orice medicament neutilizat sau material rezidual trebuie eliminat în conformitate cu reglementările

locale.

hameln pharma gmbh Inselstraße 1, Hameln, 317 87

Germania

10587/2018/01 10587/2018/02

Data primei autorizări: Februarie 2018

Mai 2022